nu-mi amintesc dacă plângeai
scormonind cu țigara prin scrumieră
în lumina opacă a unui amurg lipsit de poezie
sau îți rețineai durerea lichidă în colțul ochiului
simulând o tăcere ca un fum risipit

umbra jucându-ți pe pereți desena zei bizari
centauri împreunați cu sirene uriașe
o spaimă fluidă umplea măruntaiele pereților
osemintele de beton armat ale clădirii scârțâiau

tristețea ne va înfășura roșiatic și prelung când
de la geam vom vedea împreună șuvoaie de metal și sticlă
prăvălindu-se peste orașul ca un ghem electromagnetic

ultima thule, îmi spuneai, sunt ultima thule
și eu înțelegeam de ce aveai tricoul transpirat
luând forma moale și alunecoasă a cărnii
în care îmi îngropam zilnic urmele tăioase ale dragostei

curând pojghița subțire a zilei avea să se destrame
eu trebuia să mă furișez printre mașini parcate alandala
tu privindu-mă de la fereastra desfigurată de lumina lunii
glob ocular lipit în vârful macaralei părăsite
cu un rictus ca o hieroglifă prost desenată

într-o zi voi pleca de acasă într-o lungă peregrinare
ca un rătăcitor prin catacombele de odinioară
căutând un alfabet neinventat în care să rescriu
viața noastră ca o saga din ultima thule