Sunt două feluri de cuvinte. Unele atârnă spânzurate în oameni, iar altele, în cer. Primele sunt ca pietrele: grele, reci și clare. Cu ele ridici ziduri, pui stavile, închizi, oprești și numești tot ceea ce năvălește din interior, oprești sau dai sens apelor și viselor. Acestea sunt cuvintele oamenilor.
Celelalte cuvinte sunt făcute din cer, din aer, din lumini, din vise și nu le poți simți. Ele te înnebunesc, te despart de viață, te afundă sau te înalță în viitor. Ele sunt neînțelese, ele sunt flacără și atârnă mai mult decât tot ceea ce este.
Primele cuvinte sunt pentru lacrimi și ele nu pot decât răni. Cu ele nu poți decât să înnoiești, să construiești totul încă o dată de la început până la sfârșit. Ele dor mai mult decât durerea și de aceea nu zgârie, nu urăsc și nu omoară. Aceste cuvinte-piatră nu pot sta în suflet. Cuvântul-piatră înconjură sufletul, îl acoperă și îl ascunde. El este mormântul sufletului nostru.
Celelalte-cuvinte, eternele, sunt ceea ce se tocește din primele. Ele sunt nisipul mereu umblător, marele pustiu. În ele te pierzi, te rătăcești. Aici ești neînțeles. Totul își pierde sensul și nimicul devine substanță, ceea ce nu este o trecere, ci o devenire, o coborâre pentru cuvântul-piatră și o urcare pentru celelalte-cuvinte. Ca o ucidere, ca o înălțare a cerului cu norii cu stelele lui în moarte.
……………………………………………………………………
Atunci când vremurile unesc cuvintele-piatră cu celelalte-cuvinte într-un om, acesta prinde aripi și zboară. Întâi în visele sale. Apoi în ale altora și, în cele din urmă, sub pământ și în cer.