Chiar la marginea grădinii
la hotarul cu vecinii,
falnic se inalță prunul,
ca el... nu mai dai de unul.

Frunzele-i în soare sclipeau,
acolo păsări ciripeau,
frumos prunele-i atârnau,
iar crengile-i umbră dădeau.

Într-o zi ce s-a întâmplat ?
De un vecin neobrăzat
treizeci de pruni mi s-au tăiat,
iar lemnele mi le-a furat.

Iar când l-am luat la rost
el o făcea pe omul prost,
că douăzeci de ani la rând
culegea roadele. Furând!

Privesc cioata… lăcrimează,
ceea ce mă și întristează.
Durerea ei, e și a mea,
va dăinui, de-a pururea.

Și gardul vroia să-l mute,
pe mine să mă insulte.
O jumătate de metru,
dar spre mine, spre centru.

Iar la organele în drept
se născu un gând înțelept:
să fiu bun, să- mi fie frate,
să-mi fure doar jumătate.

Eu l-am dat în judecată...
ca o faptă înțeleaptă.
Dar orice se va decide,
de taie prunul: ucide.




Cum de iei viața unui pom?
El suferă. Tu mai ești om?
N-ai nicio bază legală...
fapta ta îi e fatală.

Privesc cioata… lăcrimează,
ceea ce mă și întristează.
Durerea ei, e și a mea,
va dăinui, de-a pururea.

În măreția ei toată,
lacrima cum stă pe cioată
sclipește iar îngrozitor
și se usucă… ușor, ușor.

Cioata fără de suflare,
clipe de trăit mai are.
Deja o altă culoare
o inundă și mă doare.