L-am văzut... A trecut un an de când cel mai intim contact cu el era privitul unei fotografii. Simplul fapt ca l-am văzut intamplator, fara sa fi știut ca s-a întors acasă m-a dat peste cap. Trăiam o stare de confuzie totala. Aveam impresia ca mă insel, ca nu e el cel care trecea la cativa metrii de mine. Daca era el, trebuia sa mă fi sunat când a ajuns in tara. Si totuși, știam sigur ca el este cel pe care inca îl visam noaptea. Cel care m-a rănit atât de mult. Cu cat mă apropiam mai mult de el, cu atât îmi era mai teama. Furia creștea. Îmi era teama de ceea ce va urma si eram furioasa pe mine ca îmi pasa așa mult. L-am strigat si in acel moment mi-am dat seama ca așteptam cu sufletul la gura sa îl vad. Am simțit un impuls nebunesc de a fugi sa-l cuprind in brațe. Sa-l strâng atât de tare încât sa nu mai poată pleca de lângă mine vreodată. Insa amintirea trădării lui a revenit aducându-mă cu picioarele pe pamant : daca ii pasa de mine, mă anunța ca a venit acasă. S-a purtat cu mine ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare nu vedea cum mă chinuiam? Nu-si dădea seama ce greu îmi era sa stau in fata lui si sa nu îl pot atinge? Sa mă prefac ca nu vreau sa-l ating? Ochii lui, acei ochi in care mă uitam cu plăcere de fiecare data, si-au pierdut din căldura cu care mă priveau. M-a strâns in brațe ca pe o veche prietena. Prea rece, prea grăbit. Sărutul de pe obraz aproape ca nu l-am simțit. Vroiam sa-l ating. Sa vad daca pielea lui e tot așa fina cum mi-o aminteam. Vroiam sa spun ceva isteț. Sa-l fac sa îmi zâmbească. Dar... pana si coerenta mi-o pierdusem in preajma lui. Nu am vorbit mult. Mi-ar fi plăcut sa îmi propună sa mergem undeva sa vorbim in liniște. Daca el nu a făcut-o, cum puteam sa o fac eu? A plecat spunând ca vom mai vorbi. Știam ca asta nu se va mai întâmpla. Am făcut pe sarcastica si am spus ca sunt sigura ca vom mai vorbi. Îmi doream sa mă fi contrazis. Sa mă convingă cu ceva ca mă va mai căuta. In schimb, a tăcut. L-am privit cum se depărtează de mine si am avut senzația ca nimic nu a fost real. Ca totul a fost rodul imaginației mele. Ca si cum visele mă urmăresc in realitate, facandu-ma sa sufăr.
Am plecat si eu dar continuam sa mă uit peste umăr in speranța ca-l surprind si pe el făcând același lucru. Speranța este iluzia lașului. De atunci, trăiesc cu speranțe care dispar cu fiecare minut care trece. Tresar de fiecare daca când îmi suna telefonul. Dezamăgirea e greu de suportat de fiecare data. Credeam ca l-am uitat. Ca el nu mai exista pentru mine. Dar nu mă mai pot ascunde. Vreau sa fiu alaturi de el mai mult decât orice pe lume. Gândul ca poate fi deja cu alta mă face sa vreau sa nu-l fi cunoscut vreodată. Mi-ar fi plăcut sa mă bucur de vremea frumoasa care inca mai e afara. Sa pot anticipa bucuria zilei mele de naștere care se apropie. Dar nimic nu mai e la fel din ziua in care l-am revăzut.
Cine știe... poate cândva, când mă voi aștepta mai puțin, drumurile noastre se vor întâlni iar...