Motto - “în fiecare om universul s-opintește” ( Eminescu – 2258)


Oare de ce credem noi că numai lucrurile mici ne opun rezistență și ne provoacă ? O piatră în mâna noastră declanșează un întreg șir de raționamente – o păstrez sau nu ? o arunc sau o las să cadă? să o botez sau să o las anonimă ? o cercetez sau prefer doar să o întrebuințez?... Și ce este piatra, este orice altceva. Orice amănunt ontic care ne înconjoară se “opintește “ în noi, obligâdu-ne într-un fel sau altul să îl luăm în considerație și să ne definim în raport cu el. Suntem “ tari ca piatra”, “alunecoși ca șerpii”, “ ‘nalți ca brazii”…Dacă am elimina din vocabular această lume de semne apărute la granița noastră cu restul, am intra în penurie lexicală. Ne-ar fi imposbil nu doar să arătăm către altceva, dar și către noi.
Daca lucrurile se petrec așa la scară mică, de ce regula ar fi încălcată la scara cea mare a lumii? Oare pentru că Lumea nu ne este dată ca individual, așa cum este cazul pietrei, aceasta să fie un motiv pentru ca ea sa nu își facă simțită prezența în noi decât excepțional, în anumite ființe precum poeții și filosofii? Greșit ! Omul este preocupat de lume din momentul în care se naște. La fiecare vârstă, lumea ne provoacă și ne opune rezistență. Dar de fiecare dată altfel. Uneori, aceasta este atât de puternică încât simțim nevoia să evadăm din ea. Sinucigașul nu mai poate respira în lume. Simte că se sufocă în ea și, atunci, o ia într-o direcție necesară lui. Lumea ne este largă sau îngustă, veselă sau tristă, prietenă sau dușmană…dar întotdeauna este. Nu o putem eluda decât în formula struțului. Și atunci când orbirea ar atinge punctual apogetic, vedem cum ceva se răscoală în noi și ne obligă să intrăm în cămară și să o scoatem dintre cele abandonate acolo pentru o vreme. Suntem înfrățiți cu lumea cum suntem și cu umbra noastră. Și ne-ar fi imposibil să ne putem concepe fără lume, așa cum fără umbră nu ne-am putea vedea niciodată.
La unii dintre noi, lumea nu este o prezență stringentă. Rămâne un fel de martor tăcut al nostru până în momentul morții. Nu se simte acolo urgența stabilirii unei legături. Nu și-a găsit acolo un imperativ existențial. Dar există și unii care nu pot închide ochii dacă nu fac din univers o prezență vie în viața lor, un partener de existență. Acștia sunt poeții și filosofii. Când Sisif împingea piatra, lumea o împingea de fapt. Voia să scape de ea, să o lase undeva în afara lui. Lumea însă, mereu după el. Ce spuneam ? Ca o umbră. Nu este de aceea de mirare cum pentru unii dintre noi, cele mari devin cu adevarat “mari” iar viața mult prea adimensionată pentru a le încăpea.
De aceea, spusa aceasta, cum că “în fiecare om universul s-opintește”, nu putea să aparțină decât unuia din cei puțini…