Cred în cuvinte atât de mult încât le văd vii... Eu le nasc, le dau viață și simt pe rând cum alunecă din mine, mă dor...

Sunt mamă zilnic, sunt o mamă singură, iresponsabilă, care naște cuvinte pline de sângele dorului tău... Cu fiecare cuvânt pierd mai mult din sângele meu, sângele nostru... și fără tine parcă nu au nici un sens. Sunt șterse, lipsite de sclipirea aia inocenta din ochii lor de copiii.

Fără tine, suntem copiii nimănui... Sunt mama care își ucide pruncii cu durerea ta, durerea unei mângâieri pe care nu am avut-o... N-ai fost aici... Cum vrei să zâmbesc vreodată?

Cum pot să fac cuvintele să râda din nou, ca atunci când puteam să spun "te iubesc"?

Sărea "te iubesc"-ul din inima mea în inima ta... zburda de la unul la celălalt de fericire.

L-am ținut mult. A crescut. Doamne, cât a crescut!! Și acum... acum nu îl mai găsesc.
E prea mare ca să îl nasc din nou... și fără tine nu pot. O să pierd tot sângele pe care-l mai am... și e dimineață... am nevoie de încă o zi, am nevoie de încă un vis cu tine... am nevoie de lacrimi să îmi spele singurătatea iarăși...

Am cuvinte. Au nevoie de mine. Nu le pot părăsi, cum ai făcut tu... Nu pot să tac pe veci. Nu pot. Înțelege-mă.
Nu știu de ce vreau să mă înțelegi mai bine decât oricine. Nu știu de ce sper că știi și tu cum e. Ești tatăl tuturor literelor mele... și vreau să mă înțelegi. Vreau să mă iubești, să mă săruți... Să mă ierți că nu îți pot da drumul... Să mă ierți că te-am durut, în caz că am făcut-o... Să îmi vorbești măcar din când în când... Să mă mângâi pe creștet când nu mă mai găsesc...

N-o să îmi găsesc locul decât la tine în suflet, acolo e casa mea. Nu vreau să mă primești, ci doar să mă ierți pentru asta... Nu ar fi trebuit să fie așa. Iartă-mă că am intrat în viața ta fără să îmi cer voie, iartă-mă că eram încălțată... Dar, iată că m-a dezbrăcat timpul din nou. Acum zac la intrare ghemuită într-un colț și nu cer decât o mână pe creștet, un acoperiș... nu cer decât un sărut... și o privire în care să citesc toate cuvintele pe care ai renunțat să le spui...

Știu că nu voi primi nimic, și totusi... am curajul să zac ghemuită, dezbrăcată, în fața sufletului tău.. lângă inima ta... și să cer. Am curajul să îmi mai las inima să bată chiar și după toate durerile îndurate. Sunt nebună... dar cine-a spus că trebuie să fiu normală ca să te pot iubi așa?

Mi-e dor de tine... mi-e dor de căldura pe care o simțeam înainte de gerul ăsta.
Mi-as dori să pot să o țip atât de tare încât să mă auzi și tu... pentru că eu nu pot să tac.
Nu mai am haine, sunt pe jos... nu are rost să tac.

Și nu știu de ce, încă vreau să mă înțelegi mai bine decât oricine...