Când mama m-a născut, pe maia am găsit-o în lumea unde, ca o mogâldeață scâncind speriată, am apărut. Era acolo de multa vreme, de foarte multă vreme... La cinci zile pe care le aveam, m-a luat grijulie în brațele ei de blândă bunică și nu mi-a mai dat drumul niciodată. Când a plecat în lunga călătorie, pe care muritorii inevitabil trebuie s-o facă atunci când destinul hotărăște pentru ei, cu greu și-a lăsat moale mâna ce o țineam strâns în semn de rămas bun. Așa am rămas eu și a plecat ea. Mi-a venit greu să accept pentru că îmi părea identică cu lumea în care trăiam, o găsisem ca un fel de stăpână a universului, ca o mărturie a tuturor timpurilor. Lumea îi aparținea, iar acum rămăsese un pic orfană fără ea. Și, apoi, cum mă voi descurca eu cu o asemenea uriașă moștenire: trecutul? Eu am rămas. Ea a plecat. Câteodata am senzația, dimpotrivă, că am lăsat-o în urmă așa cum lași, din fuga unei mașini, copacii de pe marginea drumului. Devin din ce în ce mai mici până nu se mai văd deloc. Nici această realitate crudă nu pot s-o accept. Nu reușesc să concep că voi uita, că voi fi luată de val și nu-mi voi mai aminti amănunte, detalii. Detalii atât de duioase. Doar ea m-a învățat să trăiesc. Nu s-a lăsat până nu am crescut și a gătit primul prânz adolescentin pentru mine și iubitul meu, un puști simpatic, coleg de liceu, un filosof foarte tinerel pe vremea aceea. Tot ea se grăbise să-mi coloreze copilăria, să îmi citească basme, sute de cărți, să mă învețe cum să mănânc, cum să mă încalț și să mă machiez cu discreție. M-a învățat istorie și mi-a vorbit mult despre Casa Regală a României pe care o respecta dintotdeauna. Tot așa în fugă, pentru că abia acum realizez că timpul nu ne permitea, a avut grijă să cunosc ce înseamna mângâierea și dragostea părintească împletite cu severitatea și exigența, să aflu multe despre păsări, copaci și flori, despre capriciile anotimpurilor și datinile străbune, pe care le învățase de la mama sa. A fost un dar pentru mine, o comoară neprețuită. Într-o zi, demult, m-a învățat cum să găsesc curcubeul pe cer, după ploaie, între două ape, și, probabil, tot pe un curcubeu a pășit când a plecat. Au venit în întâmpinarea sa toate personajele poveștilor pe care mi le citea în copilărie și au transformat-o într-o Sfântă Vineri, zână bună, sau alt spirit blând, păstrând-o veșnic în lumea lor. Ocrotită și iubită, cu îngerii în jurul său, nu va mai avea nevoie de lacrimi niciodată. Iar eu nu voi uita cum se șterge orice tristețe deoarece ea m-a încurajat întotdeauna și mi-a arătat cum să mă ridic atunci când cad, să mă ridic ușor, dacă nu pot repede, și să o iau de la capăt, pentru că drumul e lung, foarte lung…