Singurătatea....ea să fie oare gustul amar ce l-a lăsat timpul în trecerea lui pe lângă mine? Da...vremea în care doream să am aproape...un suflet pe măsura mea, a trecut. Acum e prea târziu să doresc pe cineva cu care să mă împart...pe cineva care să mă înconjoare cu dragostea lui...cu afecțiunea ce poate să o dețină...Încet...încet...s-a ridicat în jurul meu o citadelă în care acum...deși consider că e târziu, nu vreau să mai domnesc singură...
Poate că a sosit vremea să-mi reiau viata...s-o retrăiesc cu mintea de acum și patima de atunci de pe vremea când eram tânără. Din când în când mai chem umbra ce tocmai a început să-mi poarte hainele...O las să mi le îmbrace și o alung...o las să plece de lângă mine. Oricât aș tria, trecutul rămâne intact. Nu-mi mai este frică să întorc ceasul...
Mă dau cu alb de lună...mă îmbrac în norii cenușii...îmi așez în picioare două steluțe care să-mi lumineze drumul spre o iubire sinceră...spre o dragoste ce se poate înfiripa între două suflete pline de dorința de a trăi...îmi confecționez rapid o inimă...și pândesc gândurile pe care încă nu le-am rostit...și-mi amintesc gesturi pe care le voi face abia mâine. Suspendați între două drumuri paralele...cu căldura inimilor ce împrăștie dorința de iubire...mergem cu nerăbdare ținându-ne de mână, spre clipa mult dorită...spre clipa ce ne va aduce unul în fața celuilalt...ca să ne bucurăm împreună de această minune. Nu știu dacă trebuie să iubesc sau să tac. Știu doar că a sosit vremea să îmi reiau viața...dar nu oricum.