Încep să te înțeleg. Miracol? NU!!! A fost un efort de gândire, de analiză, de studiu intens, de tenacitate, de dorință și încăpățânarea de a reuși. Și cred că am făcut-o. Cred că am simțit acel ceva ce nu se simte...am văzut acel ceva ce nu se vede...am atins acel ceva ce nu se poate atinge...sufletul.
Nu știu cum mă consideri, tu dar eu simt și am impresia...că am văzut în mine...că m-am văzut pe mine...mai departe de existența mea...de propria mea persoană...m-am auzit șoptindu-ți cuvinte tandre...m-am simțit iubind. Ce-am descoperit? Am descoperit din FEMEIA din mine...FEMEIA specială care exist...femeia care înțelege tot ce este în jurul ei.
Aveam senzația că m-ai pierdut în universul rece. Nu-i adevărat, m-ai găsit...ai găsit acea femeie specială pe care am văzut-o și eu. Voi continua să mă las descoperită atât timp cât voi putea să sorb de la tine cuvintele pe care le reverși asupra mea cu o generozitate neimpusă de gânduri ascunse.
De abia acum începe dezmorțirea...vine timid primăvara, începem să ne hrănim unul pe celălalt cu puțină sevă, puțin nectar, cu un strop de panică...pentru că va trebui să mai renunțăm la câte o petală de trandafir din cele care ne înconjoară sufletul. Pierdem câte o petală...dar câștigăm din aerul proaspăt al dimineții și din roua binefăcătoare a spiritului.
Când iubești pe cineva, acel cineva n-are nici o vină, tu poți să-l iubești indiferent dacă el își dorește sau nu acest lucru. Nici tu nu ai decât vina ca tu să mă fi descoperit, iar dacă nu existam, ar fi trebuit să mă inventezi. Dar oare era posibil? Cred că nu. E bine așa cum e. Sufletul nu poate să obosească, nu sufletul tău care are atâta energie câtă zbatere e în el. Și-l simt cum se zbate, cum strigă, dar nu degeaba, pentru că a mai găsit unul care să țipe într-o zbatere paralelă. Dar cum pot fi două suflete decât paralele. Nu se pot suprapune, nu se pot contopi într-unul singur pentru că atunci s-ar pierde în neant. Dar infinitul e mare nu durează doar o clipă.
De abia acum începe cunoașterea. Abia acum începem cu adevărat să comunicăm, să ne autodisecăm pe noi înșine, din dragoste pentru celălalt...pentru că simțim dragostea așa cum simțim briza mării într-o zi călduroasă, cum simțim un strop de apă când ne este sete.
Să nu dispari, să nu fugi, să nu dezertezi, să nu trădezi. Aer, apă, foc...și TU. Asta e, doar asta. Cum să nu mă aplec să te adun așa cum m-ai învățat s-o fac? Căci mi-ai arătat ce-am vrut să văd...să aud și mai ales...să simt. Simțim separat și totuși împreună. Îmi culegi și urma și umbra...și încerci să le transformi în răsărituri de sentimente chiar dacă uneori contradictorii...dar nu contrarii.
M-ai înălțat, nu mă coborî, căci rănile vor fi mai mari pentru tine...și ai să plângi și cu mine și pentru mine. Dar eu nu vreau să suferim, nu vreau să plângem în nici un fel, căci plânsul meu te-ar durea, fiindcă l-ai simți fără cuvinte, fără priviri păgâne. Am început greu, cu suspiciuni prudente, dar poate necesare...dar am trecut de puntea suspinelor...și vom continua păstrând în suflete ceea ce am vrut să vedem...ceea ce am vrut să auzim unul de la altul...și ceea ce ne-am dorit să simțim...