După o zi de pauză, plecăm spre primul nostru obiectiv, Scărișoara. După ce părăsești șoseaua, drumul până la Scărișoara se poate face teoretic cu mașina, pe un drumeag forestier, accidentat și destul de abrupt. Văzând că tot vin mașini, am plecat și noi în forță dar după ce s-au auzit niște zgomote de scrâșnet piatră pe fier și mai ales după ce mașina a derapat de vreo două ori pe pietriș spre prăpastie, doamnele ne-au convins pe rând să oprim și să o luăm pe jos. Cei 7 kilometri de pe inscripție s-au dovedit a fi 11. Am reușit să oprim o mașină de teren care transporta niște bagaje și să urcăm copiii și mamele lor. Cum Leni și cu mine am găsit încă o ocazie, pe o bucată ceva mai scurtă, ne-am fragmentat în trei grupuri. Mergând în continuare pe jos, pe un drum plin de pietroaie, uzi de la burnița măruntă, îi zic lui Leni:
- Știi, până acum nu-i înțelegeam pe tipii care își cumpără mașini 4x4. Dar acum tare mi-aș dori una.
- Ei lasă că nu mai e mult. Nu vă supărați, cât mai e pâna la peșteră ? întreabă ea doi tineri care veneau din sens contrar.
- Cam douăzeci de minute.
Mai mergem o porțiune la deal, gâfâind. După zece minute, alți tineri:
- Nu vă supărați, mai e mult ?
- Doizeci minit.
Ușor nedumeriți, mergem mai departe. Următorul răspuns:
- Aa, nu mai e mult, vreo douăzeci de minute.
Supărați, urcăm în continuare. Apare alt tânăr.
- Dane, îmi zice Leni, nu mai întreba nimic. Dacă și ăsta îmi spune tot douăzeci de minute, eu îl bat.
După un colț de pădure ajungem din urmă grupul de mame și de copii. Monica ne anunță veselă:
- Știți, de când mergem am întrebat de trei ori cât mai avem și toți ne-au răspuns la fel: zece minute. Ãștia ne văd obosiți și vor să ne încurajeze.
- Cunoaștem fenomenul, mormăi eu.
Ne regrupăm cu toți pe un platou cu un magazinaș și multe mașini parcate. Printre ele, surprinzător de multe Loganuri, au garda la sol mai ridicată. Pe un panou mare citim:
Până la ghețarul Scărișoara – 10 minute !
Izbucnim cu toții în râs.
Aflăm că la ghețar se merge în grupuri organizate, la ore fixe. Intervalul dintre grupuri – o oră.
- Oo, se stă destul de mult înăuntru.
Da de unde, drumurile ne omoară ! De la poarta unde ghidul ne-a rupt biletele de intrare și până la ghețarul propriu-zis, coborârea pe niște trepte alunecoase de metal durează 10 minute. Urcarea evident, ceva mai mult. În peșteră se stă foarte puțin, traseul pe un podeț de lemn are cam 100 m pe care-i parcurgi într-un minut. Există o singură zonă interesantă expusă publicului, cu stalactite și stalagmite din gheață. Frumoase, e adevărat, dar ar fi putut fi mai mult puse în valoare.





La plecare, ghețarul nu mai era cum îl găsisem. Am observat că un bărbat din grup, profitând de faptul că toată lumea era atentă la ghid, s-a îndepărtat și a făcut pipi pe gheața milenară. Mă gândesc cu milă la viitorii cercetători, nedumeriți de schimbările în structura moleculară a gheții.





La întoarcere drumul a fost mult mai ușor, doar mergeam la vale. Nu și pentru Cătălin, care a trebuit să-l care pe Teo în brațe. Oricum bătrânii, Leni și cu mine, am luat-o mult înaintea celorlalți, amintindu-ne de vremurile din tinerețe în care băteam Făgărașii și Retezatul.

Ajunși la pensiune, Monica le spune copiilor în aceeași seară:
- Hai la culcare, sunteți atât de obosiți încât o să dormiți duși !
Teo răspunde pe un ton de șmecher:
- Numai Gabi o să doarmă duș, eu o să dorm baie !