Mă gândesc uneori că nu voi mai avea timp să trăiesc niciodată așa cum am sperat. Că vor trece anii fără să mă bucur de tot ce e în jur. Mi-am promis odată că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă oprească din drumul meu, că voi trăi tot ce nu am trăit niciodată. Nu mi-am dorit poate nimic ieșit din comun...N-am avut niciodată TIMP să contemplu tot ce mi-aș fi dorit. Am fost întotdeauna prea ocupată pentru a trăi toate astea. Și timpul a trecut...Mă tem că e prea târziu acum. Aș vrea doar să mă opresc din iureșul vieții și să mă întreb dacă așa aș vrea să fie restul vieții mele. Dar nu reușesc niciodată. Pentru că uneori nici nu mai știu ce vreau...Mi-am spus mereu, de când mă știu, că trebuie sa lupt. Poate fi banal dar n-am știut decât că trebuie să lupt pentru orice lucru mărunt din viața căci n-am obținut niciodată, nimic gratis. Cum aș putea să învăț să trăiesc și să simt cu adevărat dacă tot ceea ce am trăit a fost o luptă, dacă anii au trecut pe lângă mine ...
Aș vrea să mă desprind de entuziasme facile, de iluzii, pentru că doar asta mă poate salva. Știu că nu va fi ușor, că pentru a nu știu câta oară în viața mea voi lupta din nou și știu că voi supraviețui. Deja am căpătat experiență în a-mi reprima sentimente care apar atunci când nu e momentul potrivit. Îmi dau seama că n-am fost niciodată o persoană slabă. Am muncit mult ca să ajung unde sunt, am fost întotdeauna prea lucidă, nu am făcut compromisuri, am ținut întotdeauna la onestitate, sentimente și prietenie. Și rezultatul n-a întârziat să apară, am fost răsplătită în modul cel mai dureros cu putință: suferință. Oare cât trebuie să mai aștept oameni care să mai creadă în aceleași valori, în principii, adevăr și onestitate? Poate că am obosit deja . Aș vrea să cred că mai am timp să trăiesc, că tot ceea am amânat cândva pot trăi acum. Aș vrea să uit uneori de mine, să-mi las inima să zboare și să simt că viața întoarce spre mine, măcar o singură dată, fața ei prietenoasă. Dar mi-e frică să mai sper, nu vreau să mă mai hrănesc cu iluzii...