Ciocolată neagră
Ai sprijinit o cârjă de doleanțele omenești pe un umăr din fire roșii de curcubeu. Ai părăsit un „Tu” în tăcerea formulelor de pe tabla neagră ce-ți zâmbește ștrib și rece. Caști a frig și somn. Aștepți îmbrăcată în nerăbdare un țipăt de perete care să te trimită afară.
Picături din ciocolata neagră a irisului tău se încălzesc în privirea cupolei albastre și diluate. Respiri cu nesaț parfumul începutului ce ascunde sfârșitul. Aseară, copacii se temeau să se acopere de verde crud, fiind încă sub efectul pierderii de acum câteva luni. Traumatismul ramuro-cerebral se observă greu sub freamătul vieții. Târâi picioarele ca mai apoi să te îmbeți de viață, alergi ca o nălucă pe pavajul cu cicatrici pentru a scăpa de tristețe. Þi-ai așezat pe umeri vălul de apă închegată în nori și ai părăsit rebela din tine printre firele lungi de păr. Alergi 200 de metri, încă 200, încă și încă... inspirație și expirație pe hârtia voinței determină dezordine, haos, bătăi necontrolate de aripi. Te sprijini căutând calmul printre șanțurile castanului învățat. Pacea din jur fuzionează cu neliniștea ta, nasc energie... o bizară dorință de viață. Privești în jur și-ai vrea să strigi la timp, să nu mai treacă așa repede! Alergi din nou alături de umărul de ae; pașii sună ritmic, parcă vorbind cu firele de praf ce-au fost martore la ploaie și la frig. Ciocolata fierbinte se revarsă în paharul de cristal de dincolo de părul verde crud al castanilor, în speranța că va ajunge în lumea selenară cunoscând misterul și răceala. Oare de ce caută ochii marea de lângă soare?
Te îndrepți spre odăița înțelepțirii tale pentru a recupera cârja de doleanțe omenești... azi ai chef să câștigi singură lupta cu visul; azi renunți la asfințit.