A pornit totul ca o furtună...dar era o furtună cu soare. A început totul cu un simplu: ,,bună...!’’...înecat în mii de zări și păsări călătoare, într-un ritm nebun, vibrant, căci mă făcea să tremur toată vocea din noapte care îmi fura visele, care mă făcea cu fiecare secundă să realizez că de fapt era scris în stele tot, în dorința mea din lacrimi...să te aleg pe tine...să fii tu lângă mine când frunzele încep să cadă...și apoi înverzesc...și iar să cadă...și iar și iar...A început totul...atât de simplu...atât de frumos...atât de...original...!!! Și acum...ne auzim...ne vedem...ne plimbăm ținându-ne de mână...ca doi îndrăgostiți.
Când timpul își va lăsa urmele pe chipurile noastre, să pășim cu nonșalanță pe nori...nemuritorii mei...și să ne-mbătăm cu parfumul lor...să urmărim cu privirea stelele ce apar una câte una, descriindu-ne drumul pe care să-l urmăm pentru a păstra vie ....puternică, dragostea ce ne-o purtăm ...
Mergem desculță printre frunzele căzute și răcoarea lor ne alintă picioarele, ne liniștește...păsările ne șoptesc dulci vorbe despre tine...despre mine...și noi ne dezmierdam cu gândul. Eram atât de mici, ca două furnici...dar am lăsat pași imenși în urmă. Știi de ce? Pentru că dragostea noastră ne făcea giganți, eram mai mari ca toți...pentru că ne iubeam....Și nu conta că noaptea asta nu eram în brațele tale, pentru că știam că dimineața era veșnica deșteptare când mă trezeam cu tine, pe perna mea. Mă alintai din zori în zori și mă sărutai pe ochi și eu doar îți zâmbeam și știam că mă-nțelegi...
Mi-ai deschis ochii să văd...lumea. Mi-ai deschis inima ta, pentru a mă învăța să iubesc. Mi-ai arătat bunătatea sufletului tău, ca să-mi pierd eu răutatea. M-ai iubit când eu nu știam ce-i iubirea. Mi-ai permis să te iubesc când am învățat s-o fac. Ai adus culoare în viața mea, mi te-ai adus pe tine și mi-ai oferit iubire...necondiționat. Cu tine am devenit ceea ce nu credeam că aș putea fi vreodată. Iubirea ce-mi porți mă face să mă simt pură, curată, vie.