Într-o zi mi-am dat seama că încetasem să fiu doar o fațadă: EXISTAM, RESPIRAM...vroiam să ies din pasivitate, să acționez asupra evenimentelor, să le influențez, încet, încet. Reluam cunoștința de mine și vedeam ce a mai rămas, mă realcătuiam. Mi s-a derulat în fața ochilor un film nesfârșit. Am auzit un cântec de izbândă și apoi totul prăbușindu-se într-o zi, când mi-ai spus că trebuie să pleci. Mi s-a părut atunci că am ieșit dintr-un pământ care mă înghițea încetul cu încetul. Pusesem iarăși degetul pe angrenaj, înțelesesem că îmi era din nou îngăduit să contemplu durerea sufletească.
În altă zi am vrut să învăț cum sufletul se face trup și trupul suflet fără să înceteze să fie ce este. Mă gândeam că am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină și depărtarea ar fi la o lungime de respirație.
Un mănunchi de gânduri cad în mâinile mele ca niște rugăciuni transformându-se în cuvinte...acum, când te știu departe de mine, chiar dacă nu pentru mult timp...acum, când știu că ne unește o dragoste ce ne-o purtăm fără să ne gândim ce va fi mâine.
Îmi place să te privesc când dormi, să-ți văd pleoapele încrețite de visele din cutia cu imagini și ochii atinși de mângâierea lui Dumnezeu. În răcoarea dimineții uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită care îmi strânge inima în colțul ochilor. Alteori te dezvelești de noapte cu un surâs și rămâi țintuit într-un gest din care lumina curge peste lucruri. Tristețea ta lasă peste cuvinte o pânză în care soarele își țese razele și la trezire singurătatea e un leagăn de copil în care ne aflăm noi...tu și eu.
Ce dor îmi este de cuvântul șoptit în noapte...izvorât, așternut pe hârtia albă! Îți scriu o scrisoare târziu în noapte. când ielele dansează o horă a neliniștii și a nesomnului meu. Îmi adun toate puterile și cu ochii întredeschiși creionez o frunză de toamnă ruginie, în formă de inimă. Îmi înfășor gândurile în ea, o stropesc cu mult noroc și îi dau drumul pe apa visului care vine odată cu somnul...și te aștept!