"Prima amintire, din pacate trista, la numai doi
anisori, ma rascoleste si astazi. Mereu imi spun ca
poate am gasit vindecare destainuindu-ma persoanei
iubite, dar durerea de atunci revine. Desi uneori
realizez ca este doar un trecut, ca a fost, nu pot
uita, iar fiinta mea se transforma usor usor intr-un
chin mare, si-mi strapunge sufletul, nemilos,
sufocandu-ma si luandu-mi graiul, ca si atunci. In
clipele acelea ma simt in patutul meu din spital, cu
lacrimile uscate pe obrajori, lipsita de dorinta de a
mai dori mangaierea de la persoana iubita - mama. M-am
saturat de singuratate spune micuta fetita, privind spre
usa… totul este fara culoare, sa mai astept...nu pot, nici
lacrimi nu mai are. Dar intr-o zi pe usa intra fiinta
asteptata de atata vreme… dar vai, ii era indiferenta,
ea nu putea rosti nici cuvantul mama… nici sufletelul nu dorea
nimic. Privea si atat… S-o ierte? Nu stia… dar cu
timpul a invatat si a rostit ca pentru a doua oara
“Mama!”…".
Cum sa primesc aceasta spovedanie decat cu lacrimi?
si primul meu cuvant care o va rani...oare nu va atinge si sufletul pururea copil al ei?
E infricosator sa nu mai vrei nimic de la nimeni.
Ce pot sa fac...doar sa ingenunchez in fata sufletului tau si sa strig alaturi de tine intr-o sfortare eterna si dureroasa:
Mama!