,,Alchimistul” lui Coelho m-a încântat pur și simplu. Deși la început mi s-a părut destul de greoi, finalul remarcabil mi-a relevat o scriere perfectă, cu fine sensibilități și ample sentimente.
Drumul prin deșert al tânărului personaj principal, căutarea Sufletului Lumii, a Legendei Personale, cu ezitările și dezabuzările evidente, fiecare rând, toate devin afirmații pe care nu oricine le poate înțelege în întregime. Nici eu nu sunt așa de sigur că am înțeles toate sensurile.
Visul mi se pare extraordinar de bine conturat, cu ipostaze fantastice, palpabile realității. Realitate inovatoare ce pune pe gânduri în aproape fiecare pagină. De fapt, lumea aceasta a deșertului, a miturilor și poveștilor extraordinare care s-au născut aici fascinează, iar prin forța descriptivă a lui Paulo Coelho ,,te îndrăgostește” de tocamai această fascinație.
Poate că până la urmă fircare încercare prin care trece tânărul oier, acesta de fapt mai urcă o treaptă în existența lui. Evoluează spiritual prin înțelegere, destin, iubire – dar, mai ales, din dorul iubirii, din dorul aprig de durere. Interesantă la un moment dat și concludentă pentru starea iubirii este lunga discuție cu inima. Discuție în care existențialitatea este supusă celor mai frumoase considerații.
Totul pendulează între vis și realitate, între fircă și putere, între iubire și dezamăgire. De aceea, mi-a plăcut ,,Alchimistul” și alte cuvinte sunt chiar de prisos.