Ati vazut vreodata un inger plangand?...sau...ce ati face daca ati vedea pe o fata plina de inocenta unei dureri atat de pure si atat de puternice, curgand siroaie amare de disperarea imposibilului?I-ati intinde o mana si i-ati sterge lacrimile cu o mangaiere?Ati merge nepasatori mai departe?...sau macar v-ar intrista aceasta imagine apasatoare?
M-am gandit de multe ori la asta...si am simtit o data ca am vazut ingerul dar nu am trecut pe langa el...nu l-am mangaiat ci doar i-am furat lacrimile...mi-a zambit apoi s-a intristat...erau lacrimile lui, de ce i le-am luat?
Si simt cum bate vantul in sufletul meu si se izbeste fara speranta in gol iar atunci uit ca nu sunt lacrimile mele ...si le las sa cada...sa le simt toata sarea,toata durerea si cu cat curg mai multe cu atat parca ma eliberez si orice urma de disperare se imprastie...iar ingerul acela sta langa mine si isi recupereaza lacrimile...una cate una ca sa nu le mai simt si eu povara.
De ce plang?de trecut,de prezent, de viitor ,de frica...de lasitate...de imperfectiune si de placerea de a simti ingerul mereu langa mine,mereu atent la fiecare lacrima... ar vrea sa le stranga intr-un sipet si sa le duca departe de mine...dar niciodata nu le va termina de strans...mereu va exista intr-un colt de ochi o lacrima...si se va sparge cazand pe obrajii fierbinti...iar ingerul...ingerul va uita sa mai bata din aripi...va muri langa mine tot incercand sa culeaga picaturile vestede de cerul intunecat nascut sub genele mele...