agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-12 | |
atunci m-au luat.
eram în stație la Drept, așteptam ceva, nu știu ce, poate o intervenție miraculoasă, să mă ducă la Universitate. pe vremea aia cînd ajungeam undeva și mă opream și începeam să aștept lumea plesnea în jurul meu ca o bășică de porc umflată dincolo de limită cu soluție coloidală de aur. pur și simplu, dacă eram nemișcat, și încă în picioare, poziție de maximă vulnerabilitate, spațiul se supraetaja dintr-o dată în jurul meu. îmi aduc aminte vag de toate astea. atunci au zis vă rugăm să ne urmați. eu am adunat cioburile cu amîndouă mîinile și am zis stupid Pavel, buletin eliberat de secția 22. ei au zis domno Pavel, haideți nu ne faceți probleme. cine erau acești oameni cărora eu le făceam probleme? toată viața am făcut probleme, la modu nașpa, neproductiv, deci mi se părea normal să continui. am zis nu vin, aș veni, dar nu pot. Porgy, don’t let him take me. aveam dintr-o dată personalitate, nu voiam să vin. eram ca un teanc enorm de cutii cu gresie pe o motostivuitoare. cu ochi. unul din principiile pe care le-am încălcat cel mai des a fost “e bine să te duci”. de obicei nu m-am dus, de cîte ori s-a putut, nu m-am dus. m-am mai gîndit nu știu la ce, după care m-am uitat la ei să văd cine sînt erau trei bărbați în uniforme gri. mi s-a părut că sînt ceasornicari, but then i have never been a people person. e neclar de ce oamenii se trag unul pe altul de cozile lor tîrîndu-se unul în vizuina altuia sau aruncîndu-se de pe stînci ca bizonii la Hudson Meng. aici nu era vorba de oameni. era vorba doar de bășica de porc. m-au luat de brațe, mergeam încadrat strîns. mă consola faptul că și Alain Delon mersese așa. clădirile mergeau încoace și încolo cu mîinile la spate, mormăind. un bloc cu patru etaje de la Kogălniceanu, pe care îl cunoșteam bine s-a dat la o parte politicos. mă gîndeam: de ce e lumea ferfeniță. unul din ei fluiera. am început și eu să fluier. primul fluierat s-a oprit. am observat că fluieratul meu a continuat. mergeam și într-o oarecare măsură, nu știu exact cum, mersul era protestul meu ...și auziți, mi-a zis unul din ei, auziți, nu mai fiți îngrijorat, că nu sîntem în Kafka. unde nu sîntem? am întrebat speriat. în Kafka. a înnebunit lumea, m-am gîndit. am intrat apoi într-o scară și am simțit imediat ceva sinistru acolo apoi m-am gîndit fulgerător la străzi de ce iubesc atîta străzile am văzut prea mult gunoi gunoi și panică, gunoi și panică au suit cu mine două etaje pe scara întunecoasă am deschis o ușă și am intrat într-o cameră aproape goală mirosind oribil, transpiram, însă otrava nu ieșea din mine acolo era un aparat înalt cît un om cineva s-a apropiat de aparat și mi-a zis asta e, iată aici ați făcut acum zece ani micro mulțumim.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate