Inițiativele culturale din România sunt prezente peste tot, dar lipsesc cu desăvârșire. Oameni inspirați, creatori culturali, personalități incontestabile se străduiesc să ducă actul de creație (și, în mod special, CULTURA) la standardele europene. Sincer să fiu (eu unul) m-am cam săturat de aceste impuneri, de această pierdere a identității culturale naționale, de aceste ,,forme fără fond” (cum bine spunea George Coandă într-o dezbatere publică pe care am organizato).
UE ne sprijină, ne propune foarte multe programe cu fonduri aproape nerambursabile, dar ne impune condiții ,,draconice” – care nu țin cont de specificul tradițional.
De ce spun asta? Pentru că prin programul UE ,,Cultura 2007-2013” și altele asemenea este aproape imposibil de accesat aceste fonduri europene. De ce aproape imposibil? Foarte simplu. Deși axate pe mai multe componente de finanțare sunt impuse realizări ale proiectelor culturale în parteneriat cu cel puțin 3 (trei) țări membre ale Uniunii Europene – până la chiar 9 țări membre. O prostie cât se poate de mare! Eu, ca organizație sau ca instituție publică, nu pot realiza un proiect în domeniu (care poate fi extrem de valoros, cu valențe deosebite pentru comunitatea locală, cu viziuni novatoare!) în aceaste condiții.
Dar, ce să mai vorbesc de fondurile europene dacă până și Administrația Fondului Cultural Național își desfășoară activitatea după ,,ureche”. Cel puțin în 2007, AFCN a derulat un singur program de finanțare – evident, cu bani de la buget. Proiect adresat revistelor culturale. Nu zic că e rău că s-au dat bani în această direcție, ci că finanțarea actului cultural TREBUIE să fie mult mai pregnantă în noua societate modernă. Nu mai vorbesc de scandalul iscat de această... primă sesiune de finanțare a AFCN pe 2007. Sunt curios când va fi cea de a doua. Pe 31 decembrie 2007?
De aceea, dar și din multe alte motive extrem de obiective, afirm conștient și cu tărie: cu toții (din păcate!) ne aflăm ÎNCÃ (și nu o merităm!) undeva pe la... poarta culturii.