Am văzut Londra pentru prima dată în ianuarie. Așteptam întâlnirea cu Anglia de-o viață, nu cred că exagerez prea mult spunând așa… Știam că va fi o revelație, știam că va întrece cu mult imaginea școlărească dobândită din cărți și filme. Mi-era dragă și înainte, mi-e și mai dragă acum.

O săptămână din cele două am petrecut-o în pat, zgâlțâită de frisoane și tuse, scoțând mâna de sub câteva pături doar pentru a înghiți tablete de diverse culori sau pentru a schimba din telecomandă un post culinar-pedagogic cu altul. Toate orele dimineții erau ocupate numai cu rețete care mai de care mai rapide și mai ciudate. Amestecau o conservă de ananas cu trei cârnați, într-o tigaie cu sos din borcan și gata cina festivă. Viroza rebelă nu-mi dădea răgazul să dorm, așa că am urmărit apoi, desigur tot la tv, amenajarea, re-amenajarea și răs-re-amenajarea unor case scoase la licitație și transformate ca porumbelul magicianului care la ieșirea din pălărie se dovedește a fi iepure… Fascinanți englezii ăștia, dacă le acorzi răgazul unei priviri mai atente; căci la prima vedere pot să pară fazi și distanți. Dar nu, cu siguranță nu sunt așa!

La aeroport mă aștepta Ionuț, aclimatizat deja de două săptămâni și nici măcar la prima vizită pe aceste meleaguri încețoșate. Am deschis larg ochii și nu știu cui zâmbeam mai întâi – soțului sau pământului mult visat. Din terminal am ajuns direct în metrou – lucru de neimaginat în România zilelor noastre. Care metrou ieșea de sub pământ asemeni unei râme afânătoare, sălta câțiva kilometri prin aer, pe bucle suspendate, pentru ca apoi să reintre în adâncuri întunecate. Foarte intim – metroul londonez. Atât de îngust încât genunchii pasagerilor așezați față în față s-ar fi lipit dacă nu ar fi fost picioarele vreunui terț călător, care să intervină vertical și să preia fricțiunea. Te poți face una cu toate națiile și culorile pământului. Oameni albi, negri și galbeni, roșcați și cafenii – absolut de toate soiurile. Pe scaunul din fața mea stătea obosită și puțin stingheră în popasul prin propria-i țară, o stewardesă. Blondă, finuță, cu silueta bine conturată în paltonul lung și roșu. Părul prins la spate îi cădea în șuvițe firave peste chip; gânditoare, le așeza după ureche, numai pentru a repeta aceeași mișcare în răstimp de câteva clipe. Ciorapul transparent de mătase era rupt. Cu mișcări naturale, încerca să așeze haina deasupra accidentului, neinsistând la eșecul procedurii. Scaunele erau un fel de fotolii miniaturale, comod tapițate, în culori pastel. Deși nu am avut curiozitatea să verific, am totuși bănuiala că bubble gum-ul nu lipsea de pe dosul lor, după cum nu lipsește nici de pe rigidele nostre scaune de plastic din metrou…

Tineretul cu cercei în nas și creste roz nu mă impresiona. Văzusem mostre și prin București, unde recunosc că sunt mai insoliți, dat fiind peisajul încă contrastant, din fericire, cu rebeliunea lor (definetely without a cause)… Dealtfel, cred că mi-era și puțin teamă să-i privesc. Păreau atât de siguri că normaliatea e de partea lor și nu a noastră, cei convenționali și lipsiți de haz, încât nu voiam să par că i-aș contrazice.

Victoria Station e, cu siguranță, mare. O gară cosmopolită unde se amestecă firesc câte-o urmă de Chanel 5 cu aromă de gogoși prăjite. Prin fereastra metroului văzusem, în ițirea de sub pământ, mult verde – verdele tufișurilor, verdele câmpiilor, verdele colinelor… Rar câte-o casă, de cărămidă roșie, of course, rupea linia reliefului verde. Totul era proaspăt, crud și pustiu. Când am pășit pe străzile Londrei eram copleșită. Nu de aspectul industrial al zonei imediate gării, ct de ideea că urmam, ca într-un șotron uriaș, pașii atâtor oameni celebri care trebuie că trecuseră pe acolo. Dickens, Hardy, Virginia Woolf, Keats, regine și printese… Steinhardt al nostru a apreciat, la rându-i, Londra și pe locuitorii ei… M-a uimit foarte mult să aflu că a ajuns acolo tot cu avionul (nu că pe jos ar fi putut, dar… poate cu vaporul mi-ar fi părut mai firesc, cred…).

“Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoința britanică”, notează Steinhardt, “dulce compensație a ironiei răcelii franțuzești (…).Văd bine că pe cât sunt englezii de reci în străinătate, pe atât sunt de prietenoși la ei în țară. Ospitalieri, deschiși, înțelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun; de a se duce naibii, dacă vrea – și pe ce drum își alege; nevoia de credință o socotesc drept lucrul cel mai natural.”.

Hotelul era aproape de Belgrave Square, o zonă cochetă prin care îți face plăcere să te plimbi. Camera mică e foarte curată și frumos asortată cu tapetul bej. Într-un colț, pe o noptieră, niște biscuiți de variate sortimente însoțeau ceaiul sau cafeaua pe care ți le puteai prepara într-un ibric electric alăturat. Baia pare de modă veche, la fel și geamurile cu ochiuri mici încadrate în rame metalice care nu se închid cum ar fi de dorit. Aspectul ăsta l-am remarcat și în multe alte locuri – hoteluri, puburi, restaurante, case particulare. Mi s-a spus ca ține de conservatorismul lor, de dorința de a nu schimba ambientul tradițional pe modernisme, chiar dacă acestea ar fi mai eficiente și mai economice.

Cina am servit-o într-un restaurant tipic englezesc: lambrisat aproape în întregime, slab luminat cu lămpi elegante, de sticlă pictată, cu câteva animale împăiate, discret atârnate pe pereți; cu mese zdravene de lemn, alăturate unor canapele comode în care te puteai scufunda liniștit, cu halba de bere în mână… Urma să aflu că în aceste restaurante atât de fermecătoare și calde nu prea erau de găsit salate sau legume. Carnea și prăjelile erau la ordinea zilei, spre deznădejdea mea. Afară fluxul neîntrerupt de oameni curgea fără încetare, în vreme ce înăuntru timpul era măsurat în vorbe domoale și înghițituri amestecate cu povești și zâmbete… Podeaua era acoperită cu mochetă, absorbind pașii care intrau și ieșeau pe ușile rotative înalte, cu sticla înrămată în lemn masiv. Nu știu de ce, dar atfosfera îmi amintește de “Capșa” interbelică – așa cum o am eu adunată din mărturii literare. Serviciul e destul de bun, prompt și fără mofturi.

La cafea simt că oboseala și halba de bere îmi dăduseră o bună dispoziție cum nu mai avusesem de mult. Mă gândeam cu drag la copiii rămași acasă, dar eram liniștită știindu-i în bună grijă la bunici… Câteodată măsura tuturor lucrurilor ia forma împlinirilor unor dorințe vechi. Era neverosimil: Anglia din mintea mea căpăta culoare, contururile se umpleau cu nuanțe, umbrele se estompau și personajele cunoscute se așezau la locul pe care îl ocupaseră în realitate…

Cu cât seara înainta, localul se umplea de middle age people, ieșiți din birouri în costumele croite clasic pentru job, aproape ca o uniformă. Chipurile li se destindeau, vorbeau tare și râdeau pe măsură, stând grupați mai mult în picioare, pe lângă bar. Mi-a devenit clar faptul că, dacă pe stradă lumea era pestriță în culoare și origini, aici selecția era naturală: predominau blonzii sau, oricum, europenii… Sigur, putea intra oricine, doar că opțiunile se făceau după preferințe – erau restaurante libaneze sau pachistaneze, fast food-uri în stil american, puburi de mari dimensiuni, australiene, sau pizzerii italienești.

Înapoi la hotel am pornit radiatorul și am început să ascult ploaia care picura dincolo de fereastra mică. Perdeaua se umfla la fiecare adiere, căci era loc destul prin cadrul de metal…

***********

Și totuși nimic nu mă pregătise pentru imaginea copleșitoare pe care am avut-o la ieșirea din metrou, a doua zi…M-am răsucit pe călcâie în direcția indicată de Ionuț și am înmărmurit. Westminster Abbey e din basm. Basmul din copilăria fiecarui om, basmul care nu dispare niciodată din oniricul oricărui adult pragmatic. Soarele proaspăt lumina modernismul din jur, de pe stradă, și totuși… trecusem un prag ireal. Cât de goale de conținut sunt pozele din cărți, când reflectă locuri neatinse de piciorul nostru! Și cât de pline de emoții devin simple vederi sau cărți documentare când le privești cu amintiri în suflet…

Nu cred că posed rezerve lingvistice de mare expresivitate pentru a putea povesti ce am simțit, ce am gândit, trecând pragul de la Westminster Abbey. “House of God, House of kings”; într-adevar, îmbină divinul cu regalul. Pășind în interior îți pierzi propria dimensiune fizică și temporală. Îmbraci trecutul ca pe o pelerină și începi să cutreieri secol după secol… Tot din jur – lespedea, statuile, picturile, sculpturile - reflectă o mie de ani de istorie. Ascultând vocea ghidului (căștile cu înregistrări individuale îți permit răgazul de a zăbovi după voie, fără a alerga dupa vreun grup) încep să te bântuie viziuni susținute de concretul din jur. Primii călugări benedictini s-au stabilit aici prin 960; prima încoronare în acest loc a fost a lui William Cuceritorul… În 1301 a fost făcut jilțul de stejar pentru încoronări, folosit de atunci până în zilele noastre.

Plimbarea printre morminte celebre amintesc de condiția umană, ironie care îi face tot o apă și-un pământ și pe mari și pe mici. În așa numitul “Poets` Corner” odihnesc Chaucer, Edmund Spenser, Charles Dickens, apoi numele lui Crowell îmi scoate din adâncuri povești din cărțile de istorie și din romane, văd parcă urmele gloanțelor lui pe zugrăveala unor pereți de epocă…

Ating cu mâna piatra din ziduri și efigiile unor morminte, iar răceala lor mă face să mă înfior. Pașii se aud pe dalele cu model simetric așa cum trebuie că s-au auzit sub mersul mai ușor sau mai apăsat al umbrelor regale. Prințesa Diana de Wales a făcut ultimul popas aici. Îi simt în aer zambetul trist, cu privirea înclinată. Parcă îi văd ochii căutând cu răbdare la forfota din jur… Aceeași turiști de diferite origini și culori ating și murmură, pătrunși de uimire. Pe multe morminte stau culcate, ca dormind doar pe jumătate, pe jumătate veghind, statui în mărime naturală – capul așezat pe perne de marmură brodată asemeni mătăsii, faldurile rochiilor regale sunt așezate cuminți, pliu peste pliu, strat peste strat… Ochii, ochii sunt un detaliu mai degrabă înfricoșător…Multe chipuri au expresii aproape hidoase. Mâinile împreunate deasupra pieptului a rugăciune, în postură verticală, nu reușesc să aducă pacea cerută ; fața lor exprimă neliniște, teamă… Sunt atât de prezenți prin aceste reprezentări, încât nici nu-i poți socoti de deplin morți, duși cu totul de pe astă lume. Poate că nici nu vor. Bântuie fiecare cu povestea lui, care mai de care mai crâncenă, aproape alungând divinul locului.

Pentru un credincios ortodox, acest tur încărcat la maximum de umbrele istoriei pune în plan secund caracterul religios al așezării. Predomină vechiul, menținut în actual cu eforturi neobosite, cu încercarea disperată de a scutura contemporanii din fleacurile lor și de a le arăta istoria personificată și îndumnezeită prin aura religioasă.

Orice detaliu pe care-l atingi cu privirea sau cu mâna îți spune: “sunt vechi, am fost important, nu mă uita…”

Westminster Abbey e impunătoare ca monument arhitectonic, istoric – în sfârșit, cultural. Dar religiosul eu l-am simțit numai prin faptul că, odată ce-i calci pragul, nu poți decât să te vezi mic, trecător, insignifiant în fața universului… Slava lui Dumnezeu, bunătatea Lui, mi-au fost amintite doar la plecare, când marile umbre vii au rămas în spatele meu. Rugăciunea cu care și turiștii sunt binecuvântați e atribuită Sf. Benedict:

“ O gracious and holy Father,
Give us wisdom to perceive you,
Diligence to seek you,
Patience to wait for you,
Eyes to behold you,
A heart to meditate on you,
And a life to proclaim you;
Through the power of the
Spirit of Jesus Christ our Lord.
Amen.”

Zâmbesc și îmi vine în minte observația creștinului Steinhardt: “La Londra merg des la biserici, catedrale și capele și ca să le vizitez și ca să aștept. Să aștept ceva ce nu vine… (…) Pe străzile Londrei numele centrelor religioase apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întâlnești cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreția religioasă e strictă. În Anglia nu, se vorbește depre ale sufletului și ale credinței în modul cel mai firesc…”

În eseurile reunite sub titlul “The London Scenes”, Virginia Woolf remarca: “London, after all, is a city of tombs… The only peaceful places in the whole city are perhaps those old graveyards which have become gardens and playgrounds.” Probabil în asta constă farmecul atât de acaparator pe care-l simt ori de câte ori mă gândesc la Anglia, chiar și de la distanță, chiar și după ce detaliile vii se mai estompează: îmbinarea, alternarea vechiului (mai ales vechiul de tip nobil) cu noul, cu modernul… Istorie
și contemporaneitate, două caracteristici pe care le respiri simultan; simplitatea robustă, de neclintit, a trecutului și fragilul, complexul și fragilul și frivolul prezent…

Virginia Woolf simțise, de asemeni, tumultul de fond de la Westminster Abbey: “The Abbey is no place of death and rest… Here are the dead poets, still musing, still pondering, still questioning the meaning of existence… Chaucer, Spenser, Dryden and the rest still seem to listen with all their faculties on the alert…”

Știind încă de la București că voi ajunge cu siguranță și la National Gallery, mă uitasem pe site la câteva din picturile disponibile online. Desigur, nimic nu mai semăna cu ce văzusem. Coloanele înalte de la intrare compun o fațadă de templu grecesc la scară gigantică. Din interior te puteai rătăci scurt, făcănd prima la dreapta sau prima la stânga. Noroc că l-am avut pe Ionuț alături, să mă tragă de mânecă în direcția secolului următor – da, se pare că în Anglia totul e structurat pe succesiunea epocilor, altfel probabil că și data curentă ar fi greu de identificat, în mijlocul unei istorii atât de prezente de jur împrejur, pe oriunde te-ai învârti (ca turist, cel puțin…).

Mă simțeam copil scăpat într-o cămară cu ciocolată. Îmi venea să râd și să plâng când am înțeles că se impun niște alegeri, o selecție clară a ceea doream să văd, neavând întreaga zi la dispoziție, nicicum întreaga săptămână, cum ar fi fost ideal pentru a gusta și a mă scufunda în tablourile preferate… Soțul meu își luase privirea de gardian și mă aduna de pe unde socotise că zăbovisem suficient, cu o simplă ocheadă rapidă. Dacă nu funcționa, aplica metoda strângerii de mână cu o tandrețe din cale afară de hotărâtă.

Îmi venea să fac plecăciune în fața cadrelor de pe la 1250. Ochii fixau pânza neverosimil de reală și îmi venea să o miros, să o ating, dar… desigur, nu. Unele sunt atât de mari, încât e nevoie să-ți răsucești capul dintr-o parte în alta și chiar să faci câțiva pași pentru a urma îndeaproape imaginea. “Bătălia de la San Romano” a lui Uccello m-a dus cu gândul la primul an de facultate, când profesorul de Istoria Artelor nu mai prididea cu titluri pe care socoteam că nu le voi vedea niciodată în original. Pânza asta venise din Italia anilor 1400. E de necrezut cât de aproape sunt de gândul, visul, de mintea pictorului. Dacă nu m-ar opri ridicolul, mai că aș întinde mâna în aer, să văd dacă nu întâlnesc ceva material din prezența lui…

Îmi amintesc și de olandezul Van Eyck, exact de pânza pe care o văd acum – femeia însărcinată, în rochie verde, din “The Arnolfini Portrait” ... “Venus și Marte” a lui Botticelli ; ea serioasă și îmbrăcată de la glezne până la gât, el aproape gol și întins… Piero della Francesca parcă a rupt o bucată din rai cu “Botezul lui Christos” – seninul cerului, porumbelul alb, mâinile împreunate în rugăciune, totul e atât de liniștitor, aproape cu puteri tămăduitoare, dacă îți amintești de tumultul vieții de afară.

Michelangelo, Raphael, Titian, Rubens, Vermeer, Rembrandt, Turner, Velazquez, Canaletto… Nu-mi ajung mie însămi, să pot aduna și reține atâtea detalii, nume, imagini de vis, culori incredibile… Nu știu cum reușeau în Evul Mediu să scoată un albastru atât de … electric aproape, și apoi nu înțeleg cum de a rezistat și a rămas atât de intensă culoarea, în condițiile în care tot ce suntem, mâncăm și creăm e atât de perisabil. O nuanță delicată în vârstă de 500-700 de ani… Zâmbesc pierdută și ignorantă. E atât de multă magie în viața asta, ne înconjoară atât de mult frumos și curat, parcă o forță nevăzută încearcă să țină în echilibru balanța contrastelor. Cu talerul celălalt ne întâlnim mult mai des, se pare…


Am cutreierat sălile mari, cu pereții acoperiți de minuni dintr-altă lume și eram parcă într-un labirint din “Alice în Þara Minunilor”. Doamne aristocrate răsărind firav dintr-o spumă de dantelă înfoiată; nobili întunecați, cu cioc și pene la pălărie; îngeri bucălați veghind din scene biblice; ascuțimi de turnuri, ferestre gotice și porți masive de lemn; nuduri lipsite de griji, dar și de trivialitate; apusuri și răsărituri scăldate în sclipiri roșiatice… Carusel magic. National Gallery a fost ca o pătrundere într-o ramă uriașă a timpului…


Întorcându-ne în lumea contemporană, am avut în față Trafalgar Square. O piață pietonală semănând cu un furnicar turistic străfulgerat de licuricii aparatelor foto. În stânga și-n dreapta, două fântâni arteziene cu bazine generoase împroșcau în aer stropi zgomotoși, parcă încercând să-l păcălească pe Amiralul Nelson că ar fi încă pe mare… Statuia acestuia se ridică spre înaltul cerului, cocoțată în vârful unei coloane subțiri, așezată pe un soclu vigilent supravegheat de patru lei de o mărime fantastică.

Într-un colț al pieței Trafalgar am remarcat o statuie bizară. Reprezenta o femeie însărcinată, în poziție șezândă, dar fără brațe și cu picioarele diforme. A fost ridicată în amintirea celei care a dat naștere unui copil, având toate aceste neajunsuri… Sânii de viitoare mamă atrăgeau atenția, în mod ironic, asupra goliciunii ei ciudate, salvând oarecum grotescul unei nudități nepotrivite. M-am întrebat ce rost are acest monument, care să-i fie mesajul… Probabil că oamenii voiau să arate încă o dată că orice e posibil…

“Hop-on, hop-off” e un sistem nemaipomenit de bun pentru a face turul orașului cu autobuzul. Poți cumpăra un bilet valabil patruzeci și opt de ore, vreme în care urci și cobori din bus-urile respectivului ciruit – foarte larg, acoperind mare parte din oraș – după voie.

Am trecut astfel în revistă locații precum Kensington Palace, marea roată “London Eye”, Marble Arch și altele… Dat fiind că weekendul alocat Londrei era pe sfârșite, am eliminat de pe lista posibilelor vizite unele obiective, cum ar fi muzeul statuilor de ceară al Doamnei Tussauds. Într-o excursie anterioară, Ionuț făcuse poze cu actrițe renumite, cu dive în mărime naturală care s-au lăsat, fără mofturi, îmbrățișate și fotografiate de orice doritor. Întrucât nu mă izbise vreo aprigă dorință de-a mă imortaliza cu senzuale repere masculine, am trecut peste această atracție turistică fără strângeri de inimă…

Am făcut însă “hop-off” la Tower of London. “This Tower is a citadel to defend or command the city; a royal palace for assemblies or treaties; a prison of state for the most dangerous offenders; the only pace of coinage for all England at this time; the armoury for warlike provision; the treasury of ornaments and jewels of the crown…” (John Stow, “Surwey of London”, 1598).

E covârșitoare, într-adevăr, importanța acestui punct strategic. De fapt, mai degrabă “a fost”. Înconjurat de șanțuri de apărare, de poduri mobile pentru acces, de ziduri groase cu creneluri, Turnul Londrei e imaginea vie, incredibil de bine păstrată, a cetăților medievale. Își conservă englezii orice mărunțis prăfuit și orice vestigiu al trecutului lor – își permit acest lucru, nimic de zis, dar îi și preocupă, pun preț pe continuitatea firului istoric, pe păstrarea cât mai nealterată a identității…

Dincolo de zidurile exterioare trăiește un mic oraș. Un oraș relativ independent, bine organizat și întreținut de către 150 de locuitori permanenți, centrat pe îndeplinirea acelorași însărcinări, vechi de secole. Palat regal, fortăreață, închisoare, loc de execuție dar și de păstrare a bijuteriilor coroanei, de peste 900 de ani… Simbolurile declarate ale acestui loc sunt gardienii Yeoman, corbii și bijuteriile.

Gardienii sunt prezențe foarte insolite prin înfățișarea lor și prin atitudine. Grupul nostru a fost preluat de la prima poartă de un astfel de “beefeater”, un ghid-gardian care ne-a uimit repede prin două contraste fermecător îmbinate: o voce puternică, severă, adâncă (de fapt, “răstită” e cuvântul cel mai potrivit), însoțită de un zâmbet implicit al privirii. Dacă sună greu de înțeles, ei bine, e greu și de înfăptuit. Și mai greu de imaginat, dacă nu ai avut niciodată șansa să cunoști un om inteligent și aspru care este câteodată și spiritual… Beefeaterul nostru era un om trecut și de a doua tinerețe, dar cu un șarm greu de egalat. În prezentarea pe care o făcea mai strecura și câte-o inadvertență strigătoare la cer, în speranța că măcar unii dintre turisti să remarce. Eu oricum eram mereu cu câte-o secvență în urmă, rumegând câte-o raritate lingvistică (pentru micul meu bagaj poliglot) sau (ne)dumerindu-mă la câte-o ciudățenie istorică. Și surprinzându-mă neplăcut de nepregătită, atât lingvistic cât și istoric, am hotărât că e cazul s-o iau pe cont propriu, la pas, citind băbește plăcuțele cu povești…

Am trecut prin mai multe corpuri, simple turnuri sau mici palate. Te puteai plimba în voie pe pajiștile exemplar întreținute, te puteai odihni pe câte-o băncuță sau mai puteai urmări corbii. Niște corbi mari, grași și, desigur, foarte negri. Păreau domesticiți, căci pășeau agale prin iarbă, destul de aproape de privitorii mai îndrăzneți. Eu mă simțeam urmărită de o oareșce teamă și repulsie, nu eram în stare să le văd ca pe niște păsări și atât. Nu mai știu dacă au existat sau nu, dar mi-i imaginez în proza gotică a lui Poe și mă trec fiorii…

Legenda spune că regelui Charles al II-lea i se prevestise că în momentul în care corbii ar părăsi Turnul, regatul se va prăbuși; astfel a apărut ordinul care cerea în permaneță să existe un număr fix de păsări negre în curte.

De pe la 1300 încoace, regii și reginele obișnuiesc să-și păstreze coroanele și bijuteriile (o parte, desigur) în Turn, într-o clădire special dotată cu măsuri suplimentare de pază. Am trecut printr-un labirint de încăperi care adăposteau diverse bogății – câte ceva din orice poate fi imaginat - aflate sub sticlă specială, transparentă. Cu acest prilej am înțeles ce efect grandios are o bijuterie rară când e singură. Văzându-le însă îngrămădite, care mai de care mai frumoasă, prețioasă și importantă istoric, nu le-am mai putut aprecia așa cum se cuvine. Au devenit tot una și astfel nu pot spune că m-a impresionat vreo pietricică cu deosebire.

Am văzut multe armuri originale (erau foarte mici oamenii prin Evul Mediu, acum hainele acelea par de dimensiunile unui copil), arme grele și chiar care de luptă. Impresionante, dar și sinistre, mi-au părut manechinele de ceară care purtau haine adevărate care au aparținut unor copii, vlăstari regali. Era de preferat să fie prezentate pe simple umerașe, cred… Am traversat culoare înguste, am urcat scări meschine și spiralate și am privit încăperi aproape nemodificate de secole. Cu puțin amar, însă cu mult drag, mi-am amintit de Branul nostru, de Peleș și Pelișor… Aș vrea să evit vorbele-balon, dar le-am simțit ca “din familie”; nu pot însă să nu regret lipsa maiestuozității, a grandorii arhitecturale medievale, a aerului impunător și semeț… a distincției firești.

Cu părere de rău că nu pot face “hop-off”, am trecut cu autobuzul prin fața caselor câtorva scriitori, printre care și Dickens. Virginia Woolf remarca cum “Londra se umple de case ale marilor oameni”; și de atunci au mai avut timp să mai adauge câteva, inclusiv pe a ei. Am fluturat batista de adio Londrei de pe chei, din așa-numitul “Dickens Inn”. Un loc în care aș vrea să merg și să mănânc măcar o dată pe lună. Și asta nu pentru meniul oferit la bufet (gustos anyway), ci pentru aerul localului. Hanul e ascuns pe malul unui golfuleț pitulat nici mai mult, nici mai puțin decât între niște clădiri moderne de birouri. High-tech de jur împrejurul unui ochi de apă pe care au ancorat niște yachturi nerușinos de frumoase… Și uite la hanul ăsta mare, cu trei niveluri, tot numai lemn și flori la ferestre. În fața intrării e un pavaj din piatră de râu care dă în golfuleț. Și sunt multe tufe de iarbă înaltă, inclusiv stuf…

Ne-am aciuat zgribuliți într-un colț, la fereastră. Un colț de rai, nu alta. O ceapă și-o mămăligă scoase din batista înnodată, diligența afară cu caii sforăind vălătuci de abur și mai că lumea se termină aici… Aceleași pătrate de geam cu rame groase de lemn și cercevele de pe vremea bunicilor lui Dickens. Mi-am lipit nasul de sticlă și, când aceasta s-a aburit bine, am putut să văd clar cum pe-afară umblă domni simandicoși, cu bastoane pe braț, cucoane cu pălării cât roata carului și jupânese bondoace alergând cu boneta încrețită pe frunte…

Înăuntru lumina era chioară, în spirit englezesc. Și numai din loc în loc, pe unde va fi fost necesară. Tavanul jos, pereții de cărămidă netencuită și mochetă pe dușumea; ah, și coloanele de susținere trase în lambriu, cu niște schițe înrămate agățate ici-colo… Privindu-l pe Ionuț cum se apropia de masă victorios cu două halbe de bere în mâini, am observat cum deasupra capului îi atârnau niște roți metalice, sau site rotunde, sau doage de fier… Trebuie să fi fost ceva specific locului, I presume. Lume fără mofturi, meniul la fel, serviciul amical, dar totul se lega strașnic!...

Rămăsesem cu câteva secole în urmă când ne grăbeam spre hotel să ne luăm bagajele, pentru ca apoi să ne urcăm într-o diligență futuristă, cu aer condiționat și scaune rabatabile. Ne îndreptam spre sud, spre Bournemouth…