Călcătura unei umbre


Þi-ai sprijinit umerii de gardul proaspăt vopsit furându-i 5 % din suflet. Ai călcat pe smoala născută acum câteva secunde în urmă și-ai împrumutat 5% din demon. Ai mângâiat zidul țepos luându-i albul și lăsând 5% din tine. Ai ridicat ochii spre becul atârnat de cer și ai dăruit 5% din întunericul tău. Þi-ai purtat umbra pe strada îngustă și plină de impolitețuri încercând sâ atingi esența. Te-ai învârtit în spirală uitând să-ți numeri pașii iar acum privești năuc. Þi-ai închis sufletul în bucata de carton uitată pe holul îmbâcsit de gelozii. Tencuiala scrisă melodramatic regurgitează amintirea incendiului de la apartamentul 37. A fost fum cât pentru trei ani de amnezie și panică cât pentru apogeul universului. Þi-ai încastrat frântura de simțire fără să vrei… și tot fără intenție ai uitat în fiecare secundă, minut, respirație să rupi fibra maro și mucegăită și să te reașezi pe tine în tine.Ai încuiat ușa galbenă și metalică lăsând tăcerea să privească lung și static încăperile proaspăt văruite. Clanța a sughițat scurt ca mai apoi să tacă. Privești în jur… jurul din jur e singur și uitat în iluzie. Þi-ai dezlipit irișii din melancolie și ai început să calci ritmic și decis podeaua gri și rece. Cobori grăbit și visător, te caracterizezi cuvânt cu cuvânt în milimetricele firimituri de ciment octogenar și neînțeles de modernitate. În fiecare secundă te schițezi pe pânza imensă a lui „a fi”. Dacă cineva te-ar pierde, ori ar avea impresia că te-a rătăcit în vreun buzunar minutar… te-ar putea afla numai privind dalele colorate în roșu, ori băncile inospitaliere și tomnatice, ori tânăra de bronz udată de transparența existenței, ori… te poate găsi în piatra ruptă din casa veche… te poate găsi oriunde, în mod special între foile îmbrăcate repede în noapte.Teancul de celule arboricole încrustate albastru schițează chipul cicatrizat al unui suflet de fluture. Tocul auriu te colorează în tuș violet iar vitalitatea irlandeză îți dă suflet. Dacă ochii încruntați de atâta falsitate ar avea vreodată senzația că ai împietrit în nesimțire i-ai sfătui să privescă răsăritul ori apusul din cioburi de inimă frântă… ar observa că respiri. Ai ciobit și ultima treaptă a clădirii impunătoare și cariată… calci în continuare ritmic și visător. Uiți cât de lungă să fie cărarea pașilor tăi, uiți cât de mult să scrii printre cicatrici de stradă. Azi renunți să fii perfectă, azi ești înfometată de litere, de cernelă… de TINE. ” M-ai rugat să îți spun o poveste, orice… acesta este infinit. Vrei o poveste scurtă sau lungă? Râd (e un mod de a rosti o istorioară). Plâng (e o cale de a inventa o mare de sunete). Dansez ( e mișcarea sunetului născător de fraze). Ce poveste să-ți spun? Cea a punctului, a boabei de cafea, a degetului mic, a solzului de pe aripa unui fluture, a gândului de înger… Dacă e scurtă vei zice că mai vrei una, dacă e lungă vei adormi iar eu… Te culci pe pervaz ca să fii mai aproape de inima universului… în timp ce eu…” Þi- ai amintit de fibra maro și mucegăită ce-ți ține sufletul încastrat în holul stâlcit de ambiguități… îl reașezi pe TINE în TINE. Þi-ai desprins umerii de pe gardul proaspăt vopsit furându-i 5% din suflet și lăsându-i 5% din sufletul tău de efemeridă țesută violet.