Un înger îmi șoptește dulce la ureche o poveste, ce nu are nicicând corespondent în realitatea de zi cu zi. Acum sunt doar crăiasă și-ți împletesc un cântec, ce se dorește unul de iubire, plin de mister, plecat din inimă. Un cântec care se înalță lin spre cer, spre cerul pe unde îngerul își pierdea penele. Picta cu ele azurul, norii, dar nu-l durea. Erau norii ce călătoreau ades călare pe gândul meu cel bun, fără să semene cu cineva. Ei, norii pictați de înger, cu pana lor măiastră fără de formă, pe bolta cerului, sunt dragi călători ce adesea se preschimbă-n ploaie, în lacrimi de iubire și trăiesc mereu, doar cât o sclipire. Străluciri mărunte de cleștar se văd pe gene și pe chipul tău,iar izvoarelor le dau belșug din apa mea ca să-ți potolească dorul și setea! Bea lacrimi dulci, ce se preschimbă-n ploaia care udă munții, văile și se transformă în șuvoaie, ce umplu albii seci de râuri, curgând vijelios precum e gândul. Străbat în lung și-n lat pământul și se varsă apoi în oceanul ce este leagăn de viață și echilibru pentru mine și pentru tine.
Vântul îmi fură o lacrimă, e lumina trecutului, ochii tăi sunt ca două licăriri de stele, iar căldura mâinilor tale mă cuprinde fără să simt atingerea lor. O clipă...și apoi, nu mai contează.
Stau întină la malul mării și adierea vântului mă face să simt vibrația dragostei ce ne leagă. Marea îngână cuvintele tale rostite odată. Luna rotundă stă de veghe, veghează la dragostea noastră iar vântul bate aducând cu el primii fulgi de nea ce îmi mângâie fața. Îngână și ea cuvinte magice, parcă rupte de realitate, cuvinte ce se regăsesc în adâncul sufletului meu.
Mă simt tot mai slăbită când te știu departe de mine. Strigătul inimii tale se aude în depărtări și mă cheamă la ea. În noaptea asta te simt un pic mai aproape de mine. Fără tine mă simt pe un drum fără sfârșit, un drum care parcă nu se mai termină niciodată. Încerc să merg mai departe, dar totul mi se pare un abis în care mă tot afund și oricât aș încerca să mă înalț, simt că nu mai am scăpare.