E noapte, o noapte tristă, dar frumoasă iar luna și-a făcut apariția pe cer. Ce lună! E lângă mine, îi simt tristețea, îi simt singurătatea.
Aș vrea să îl ating, dar nu pot, visez cu ochii deschiși, dar aerul rece al nopții mă trezește la realitate! Mă simt goală, pustiită și rătăcită pe cărările moarte și sumbre ale vieții. Sunt singură, nimeni nu mă înțelege. Închid ochii, simt cum o lacrimă îmi curge pe obraz și ca o picătură de sânge se pierde în îngenuncherea inimii mele. Cu siguranță nu e singura, vor urma și altele. O, Doamne, dacă aș putea să transform lacrimile în cuvinte, oare ce ar putea rosti? Nu știu și cu siguranță nu voi afla niciodată. Cine ar putea avea răspunsurile lacrimilor mele triste, o interpretare a suferințelor și zbuciumului meu sufletesc? Cred că nimeni, nici măcar EU!
Plâng de singurătate, plâng pentru că mi-e dor să fiu EU...mi-e dor să fim iar împreună! În amintiri e singurul loc unde mai simt ceva. În prezent nu mai simt decât durere și un mare gol, lăsat de prea multă suferință. Știu, aștept, am răbdare, vei veni! A fi apt, de o pasiune și a nu o trăi, te face incomplet și limitat! Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră! Visele mele sunt fulgi de zăpadă, iar când ajung la realitate jos, se topesc! Visele mele sunt simple amintiri, deșertăciuni. Visele mele s-au pierdut în timp, printre atâtea dureri și suferințe. Visele mele, sunt flori ale durerilor. Realitatea însăși este un vis crud. Când omul încetează să mai viseze, atunci el încetează să mai trăiască, să mai fie OM.
Visele mele sunt amintiri, amintiri dulci, amintiri amare care poartă ca o povară amintirea grea și tristă a imaginii noastre. Acest vis a devenit obsedant. De ce? Pentru ce? Ciudate întrebări într-o lume în care întrebarea nu-și mai află rostul! Credeam că totul se poate controla, până și sentimentele, dar m-am înșelat, oricât aș încerca, nu voi reuși.
Dragostea este un mister pe care nimeni nu l-a explicat și nici nu va putea să o facă vreodată! EU însumi trăiesc...misterul vieții mele!