____________________________________________________

Motto:
Sufocant printre coaste am vânat șarpele cu pene,
să-i smulg rând pe rând pletele cărunte.
Amărăciunea toată să-mi insufle șarpele cu pene...
____________________________________________________

Ea cânta, îndepărtându-se... Și mi-am dorit pentru o clipă să am în palma toate iertările lumii.
... o pictură rupestră ce-și trage culorile
din stânca pe care a fost mânjită...
Asta am văzut,
enumerând în gând, de la fereastră
chipurile fără glas de pe drum...

-Minți, srigam. Minți! Soarele nu dispare nici noaptea când se luptă cu Nilul vâscos și leneș... Soarele nu poate fi - soarele este! Noi suntem cei neexistenți și pașii noștri chiar ne trădează izbindu-ne de fiecare zid alb de spital. Noi...
Autofagia insistentă a mlaștinii mă contrazicea vehement și își întindea rădăcinile noduroase spre mine. Pas cu pas mă retrăsesem din fața ei dar tufișuri umblătoare se sprijinea acum de spatele meu, intangibile. Dacă frica ar fi fost o soluție, aș fi plâns. Dar moartea ritmică îmi rănea simțurile și nu deosebeam valul de sânge întins spre mine ca o mână.
-Mâna mea dansează fantomatic dar umbrele sunt negre. Explică-mi asta, muritorule. Explică-mi de ce te bucură libertatea uneori.
-Am învățat zborul la pieptul aspru al unui demon, în ceasul cenușiu al înserării și Sfinxul nu s-a atins de mine când i-am trecut printre gheare. Nu mă poți atinge cu șaradele tale iluzorii, optice. Cu câți ai mai făcut asta?
-Fără număr, fără nume, fără chip... Nici eu nu-i mai știu dar fiecare mi-a aprins un sâmbure în adânc. Acolo dorm, hrănindu-se cu întuneric, și așteptând un alt secol de aur să-mi răsară din pântec. Privește!
-Cum poți numi asta oameni? Cu ce drept?
-Dar cine i-a numit oameni? Nu te recunoști în fiecare din ei? Nu îți amintești copilăria pe care ai înăbușit-o în fiecare dimineață de toamnă, singuratic ca ei?
-Ba da! Eram copil și nimic nu-mi era necunoscut... sau aproape. Nu știam când mă voi face mare și nu știam să vorbesc despre mine la persoana a treia. Mda... Ceilalți nu mă priveau cu ochi buni. Ei și ce? îmi spuneam. Și continuam să pun piedici dimineților de luni și mai ales celor ploioase... Vezi? Nu am uitat.

Râsul ascuțit al bolnavei umplea depărtările și în calea sa alunga vulturii spre înălțimi nicicând aventurate.
-Ai grijă... Apa vie nu te poate vindeca niciodată fără să crezi în ea. Apa vie nu te acceptă neluminată. Dormi?...
-Nu știu cum. De ce... de ce mi-ai furat somnul?
-Pentru că fiecare clipă de vis e pierdută pentru mine. Mai știi cum ziceai: "Avem tot timpul din lume..." Acum... tu nu-l mai ai... Nu-l mai am...
-Ba da... Vino...
Pieptul ei mirosea a liliac proaspăt. Și alunecând în umbrele gigantice din interior, era tot mai rece...
-Nu veni după mine... nu încă...nu...

Ziua era pe sfârșite. Din înaltul cerului ultimele vibrații ale tunetului se aruncau lacome spre pământul ud. De când devenise prietenul meu atât de gânditor?
-Tu ar trebui să știi cel mai bine... Dumnezeu e totuși acolo, spart în mii de bucăți și insinuat printre stele. Acolo e totul - o neîntoarsă tăcere, armonizându-ne în perechi.