Își simțea răsuflarea caldă izbindu-se de pernă și reflectându-se înapoi spre obraji. Deschise un ochi cafeniu și se ridică puțin în capul oaselor. El nu se întorsese încă. Privi prin cameră, cu un vag aer de familiaritate care o făcu să zâmbească. Era de atât de puțin timp în acest univers și totuși se simțea ca acasă... Se ghemui sub așternut, lipindu-și ochii de portretul pe care el i-l desenase cu două zile mai înainte și se contopi cu persoana care o privea cu atenție de pe perete. Avea mâini de aur...
Oftând, trase plapuma mai aproape de corpul ei, gol... Amintirea nopții precedente încă nu se stinsese și simți un fior pe șira spinării când degetele i se mulară inconștient pe sânul stâng, cuprinzându-l. Mâna ei era prea mică, în schimb palma lui fermă știa să acopere întreg orizontul rotund, dar cu atâta delicatețe, încât nu reușea să deosebească mângâierea lui de atingerea unui abur cald. Chicoti ușor, dar redeveni serioasă: „Astăzi voi dormi numai... În brațele lui... În cer.”
Era târziu. Se întrebă cum arată fata aceea despre care îi povestise încă de la prima întâlnire. Știa că are ascunse pe calculator fotografii cu ea, cu EI (erau prezente doar acolo, el nu le deschidea niciodată), dar nu voia să le privească... Prefera să își închipuie - și orice lucru palpabil i-ar fi stricat imaginea pe care încerca să și-o formeze - și nu îi plăceau clișeele. Fără chip, persoana respectivă devenea o fantomă. Și fantomele nu pot face rău.
„Da, am să dorm în noaptea asta. Și el îmi va păzi visele.”
Întinzând mâna, prinse o bomboana de ciocolată de pe noptieră și o savură îndelung.
Împărțiseră una dimineața devreme, când el i-o adusese între dinți și o sărutase, dăruindu-i jumătate. Bine-nțeles că ciocolata din interior îi alunecase pe buze, dar limba lui atentă avusese grijă să nu lase nicio urmă; și toată joaca asta senzuală se transformase într-un „bună dimineața” nerostit, lung, până când, epuizată și aproape plângând, se prăbușise într-un orgasm mai puternic decât tot ceea ce îi arătase el până atunci. Și nu era puțin.
„De ce nu mai vine?”

* * *

- Alex, trebuie să îți spun ceva...
- Sunt numai urechi.
Și zâmbi. De fapt, ochii lui zâmbiră, pentru că buzele schițară doar o mișcare imperceptibilă. Ea își așeză privirea într-a lui, mușcându-și puțin buza de jos. Sângele își întețise ritmul și tresări. El o strânse mai tare la piept.
- Þi-e frig?
- Nu, îmi e bine... Ascultă...
Ceva îi stătea în gât, ceva cald și greu îi bloca silabele. Era doar aer. Dacă el ar fi rostit cea mai mică șoaptă, nu ar fi avut curajul să continue, simțea asta. Însă doar o privea, zâmbind cu colțurile ochilor săi mari. Era, într-adevăr, o persoană foarte introvertită.
- Știu că altceva ar trebui să ne... intereseze. Adică, vreau să spun că... suntem prieteni, nu?
Pupilele lui se îngustară, nedumerite.
- Unde vrei să ajungi?
- Poate ai să mă crezi nebună sau, știu eu, doar proastă... Relația asta a noastră e menită să ne ofere amândorura doar acel ceva de care avem nevoie... Știi la ce mă refer. Dar...
- Dar?
Nu avea timp să dea înapoi... Degetele lui se jucau insistent cu un cârlionț negru și lung, are îi cădea pe frunte, iar și iar, ca într-un dans. „Vreau să dansez cu tine o melodie lentă... Vreau să...”
- Îmi ești drag.
„Iartă-mă!”
Și tăcu, speriată de propriul curaj. Cârlionțul căzu și rămase așa, acoperindu-i un ochi. Parcă timpul se oprise, în așteptarea unui verdict care să dea din nou un sens mișcării sale. Ploaia doar scurma în pervaz, neobosită.
- Ce... vrei să spui?
Mâinile lui deveniră deodată rigide, dar nu o eliberară.
- Vreau să spun că... îmi doresc să fiu mai mult pentru tine decât o supapă. Nu știu dacă fac un lucru bun, mă surprinde și pe mine ceea ce simt. Nu pot să tac însă. Te vreau pentru mine, pentru liniștea mea, pentru sufletul meu...
El deschise gura, încercând să vorbească, dar ea îi lipi la loc buzele cu două degete subțiri.
- Lasă-mă să termin, te rog.
El clipi.
- Ești... altfel. Mă atrage la tine un lucru pe care încă nu l-am dezlegat pe de-a-ntregul... De fapt, sinceră să fiu, habar nu am care este... „Ce naiba fac? Nu e bine deloc.” Când sunt cu tine totul e limpede și îmi ajunge... să te știu lângă mine. „Dumnezeule... parcă sunt o liceeancă aflată la prima dragoste...”
Strânse din dinți, dându-și seama dintr-o dată că a gândit cu voce tare... El o fixa cu privirea în continuare, părând interesat.
Nu mai avu cuvinte.
- Dă-mi o șansă...

* * *

Ceasul ticăia pe perete, enervant... Ora zece și jumătate. Se gândi un moment să îl sune, dar se opri. Nu ar fi fost o idee bună, erau lucruri personale între el și fata aceea. Și îl ajută să treacă definitiv peste amintiri, regrete etc., etc. Oricum îl va descoase până în pânzele albe când avea să se întoarcă. „ O să fiu ca un drăcușor... Știu eu cum să îl iau.” Pufni în râs la gândul asta, înveselită, apoi coborî alene din pat și se întinse până își simți șira spinării protestând. Fusese o zi lungă... de trândăvie. Bine că nu avea cursuri joia.
Intră în baie.
- Salut... Pe unde mi-ai umblat? Oglinda îi întorcea cuvintele și gesturile. Își aplecă puțin capul într-o parte, ca să dea greutate reproșului și râse din toată inima.
- Vreau să ies în noaptea asta undeva. În parc... Sau pur și simplu pe stradă. Să stăm la povești până târziu.
El de colo:
- Atunci, haide! Deși mă cam dor picioarele. Dar mâine nu trebuie să mă trezesc atât de devreme ca în ultimele două zile. Am ore de condus doar de la zece... Încă nu ești gata? Am plecat, pa.
Imaginea din oglindă rostea cuvintele repede, unul după celălalt. El îi va zâmbi și o va săruta lung, fără sa îi ascundă nimic.
Se răsuci pe călcâie, să își vadă mai bine trupul micuț... „Cred că și eu m-aș putea îndrăgosti de mine. Sunt frumoasă.” Făcu cu ochiul oglinzii, apoi apucă aparatul și crema de epilat. „Puful ăsta de piersică de pe mâini a cam crescut... Să mă fac și mai irezistibilă, știu că îi place.” Chicoti și se închise în baie.

* * *

Ușa se deschise și silueta lui se decupă în întuneric. Ea se prefăcu că doarme, mimând o respirație regulată. Glasul lui tremurat însă o surprinse.
- Dormi... ?
- Nu. Te așteptam...
El se așeză pe marginea patului, cu capul în palme și gârbovit. Aerul se făcu irespirabil de fierbinte.
- Alex...
Renunțând la plapumă, se ridică pe jumătate, cuprinzându-l cu brațele și lipindu-și obrazul de al lui. Era rece. Mâinile lui le atinseră pe ale ei, încet și se cutremură.
- Nu ai avut mănuși?Pentru ce ți le-am luat? Ești sloi... Și sunt albastre de la frig.
Nu îl certa, îi spunea... altfel, câte griji și-a făcut pentru el... Întârziase peste măsură, era trecut de miezul nopții.
- Uită-te la mine...
Nu văzu decât cele două lacrimi, rotunde sub gene, și inima i se opri în loc.
- Ce s-a întâmplat?
„Ce-ai făcut? Cine...?”
El nu spuse nimic, doar își plecă fruntea pe umărul ei alb și începu să suspine.
- E bine... totul... Îmi trece...
- Nu. Vorbește cu mine.
Îl prinse de bărbie și îi ridică fața la nivelul ochilor ei. El se feri și o cuprinse în brațe.
- Ce s-a întâmplat... Nu-mi ascunde nimic. Te iubesc și dacă pot face ceva, orice, ca să te simți mai bine, am să fac... Dar și tu trebuie să îmi vorbești. Nu mai plânge... Nu mai plânge.
Lacrimile lui se scurgeau pe pieptul ei, fierbinți și repezi, evaporându-se apoi undeva pe abdomen. Și nu se opreau. Corpul lui era greu dar în același timp, fragil în starea aceea. Parcă ținea un copil mai mare.
- Ești ud... trebuie să te schimbi.
Și începu să îi descheie cămașa, pe care o aruncă pe covor. Își petrecu mâinile peste pieptul lui și nu îi găsi bătăile inimii. El se întinse pe pat, după ce își scoase pantalonii, pe care de asemenea îi lăsă în dezordine pe jos. Ea trase plapuma și se lipi de el, căutând căldura brațelor sale. El îi cuprinse brusc umerii, topind-o în îmbrățișarea sa și o atinse pe tâmplă. Ea îi căută buzele dar erau inerte și sărutul se transformă într-un surogat..
- Ce ai?
- Nimic. Sunt bine.
Și zâmbi strâmb. Privirea îi atârna, pleoștită, agățată de genele ei lungi...
- Am avut o revelație, atât... Mi-am pierdut degeaba un an de zile, numai pentru a urmări o fantezie. Singur.
- Cum ai ajuns la concluzia asta?
- Nu îți dau toate detaliile. Ajunge să îți spun că... ea a considerat că ar fi ciudat să primească ceea ce i-am pregătit. Asta m-a jignit. Apoi discuția a alunecat spre alte orizonturi, și mai puțin roz... A devenit pentru altcineva ceea ce pentru mine nu a fost niciodată. Și asta... mă roade. Culmea! Parcă am înnebunit.
- Nu ar trebui... Parcă spuneai că nu mai gândești astfel... Nu îmi place.
Glasul ei nu reușea să îi ascundă pe de-a-ntregul panica. O cuprindea încet, ca un șarpe pe care îl încălzești la sân și apoi te mușcă... Îl pironi cu privirea, nesigură de reacția lui. Totuși, își făcu curaj.
- Lasă-mă să te fac să te simți mai bine.
Și mâinile ei alunecară decise tot mai jos dar el fu mai rapid, prinzând-o de încheieturi:
- Nu am nevoie de așa ceva... Nu acum...
- Bine...
O senzație de sfârșeală puse stăpânire pe el. Nu mai putea să privească în ochii aceia plini de speranță, îngrijorare... de ce nu - iubire. Ardeau. Îi sărută mâinile și i le înapoie cu blândețe, apoi se lăsă mai jos și se cuibări lângă sânii ei primitori. Ea își plimbă degetele prin părul lui, iar și iar.
- Mi-e teamă, rosti el deodată. Mi-e teamă că mă amăgesc și te trag și pe tine. Se îndreptă și își alătură capul de al ei, pe pernă. Privirea lui avea ceva străin și rece.
- Te rog să pleci mâine dimineață. Nu pot să fac asta cu sufletul împăcat, nu vreau să îți dau iluzia unui viitor cu mine, nu ar fi drept. Te rog... să pleci... și să nu privești înapoi.
Se trase spre marginea saltelei și se răsuci cu spatele la ea, rămânând imobil.
- Nu îmi face asta! Lasă-mă să te ajut, sunt tot ceea ce îți dorești. De ce nu vrei să vezi asta?
Aproape țipase. Își lăsă palmele pe umărul său stâng dar el se trase mai într-o parte, ca electrocutat.
Nu mai avea aer să respire, se simțea mică și vulnerabilă, părăsită. Coardele vocale îi erau uscate și nu scoteau niciun sunet. Izbucni în lacrimi și urlă:
- Nu! Am să plec chiar acum... Ca să ai timp să te gândești la ceea ce faci și la ceea ce vrei.
Vocea lui nu înălță niciun semiton.
- Știu ce am de făcut...
Plângând, strânse hainele și obiectele de toaletă care stăteau pe scaun și pe noptieră și le puse în geantă. Nu se mai obosi să își șteargă obrajii, oricum erau uzi tot timpul. Nu îl privi, de teamă să nu își piardă hotărârea.

* * *

Cu ultimele picături de voință, se întoarse către el din ușa camerei. Era culcat și capul lui era la același nivel cu intrarea, dar vederea sa trecea prin ea, prin peretele din spate, păreau că nu se opresc niciodată. Nu scotea niciun sunet, parcă era mort. Doar pieptul i se ridica și cobora, aritmic. Ceva era teribil de greșit.
- Te rog... gândește-te bine... Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-a trebuit tot curajul din lume să mă apropii de tine în felul ăsta, și tu... uite ce faci. Eu nu pot să regret la nesfârșit, așa ca tine... Nu știu cât de potrivit sună asta, dar... dacă într-o săptămână nu mă cauți, nu îți trece starea asta și nu vezi că de fapt sunt... persoana cea mai propiată de sufletul tău și... care te înțelege cel mai bine, poți să consideri că nu exist... Poate crezi că nu îmi pasă însă eu nu vreau să mă distrug... și să distrug la rândul meu pe alții. Gândește-te... La orice oră mă cauți, ai să mă găsești. Și... și...
Cuvintele o înecau, ca un șuvoi. Voia să spună atâtea, dar în situația în care se afla știa că nu e bine... Tremurând, ridică de pe podea geanta în care își adunase puținele lucruri și se retrase cu spatele, închizând ușa.

* * *

Pașii ei se îndepărtau neauziți, știa asta. O vedea cu mintea, tot mai departe, ascunzându-se treptat în noapte. Clipind, își trecu mâna peste fruntea dureroasă. Își simțea tâmplele grele și se gândi că s-ar lipsi bucuros de ele pentru un timp, numai să nu mai simtă presiunea.
Intră în baie și se privi în oglindă. Persoana din reflexie îl urmărea, albă la față și cu orbitele deschise. I se părea că nu mai are ochi, doar două găuri adânci care fixau un punct aflat undeva, dincolo... Lucirea rece a neonului îi dădu falsa impresie că a albit.
Aruncă în silă două palme de apă pe față și rămase aplecat deasupra chiuvetei, cu clipocitul apei sunând iritant în urechi. O închise și se îndreptă, fără să se șteargă pe față. Pe poliță era o lamă de bărbierit, nouă. O prinse între degete și tăișul nu îi iertă degetul arătător, înfigându-se prompt în carne. Pufni și ieși din baie, lăsând-o la loc. „Da, bine... Ce cap am și eu!”
Se întinse din nou pe pat, cu ochii în tavan. Pentru prima oară în viață, se gândea că nu se gândește la nimic, că mintea îi e goală, că nu mai este nimeni acolo în afara lui... Nici măcar EA. Prin geamul deschis pale de vânt foșneau, dând forme bizare perdelei roșii. Adormi.

* * *

Ajungând în stradă, frigul îi uscă instantaneu ochii și porni pe jos spre casă... Locuia în celălalt capăt al orașului, însă voia să fie singură, să îi ia cât mai mult timp, să nu intre în apartament plângând. Colegele s-ar fi speriat și imediat ar fi înțeles, în parte corect, în parte greșit, ceea ce se întâmplase. Apoi se gândi că, în starea în care se găsea, oricine putea face tot ce voia cu ea și căută din priviri un taxi.
În intersecție găsi unul și urcă în mașină, strângând la piept geanta și cerând să meargă acasă. „Ce- o fi, o fi... Mă închid în cameră, măcar așa nu dau cu ochii de nimeni și nu trebuie să știe și alții.” Apoi își aminti de localul unde se întâlniseră prima dată. Era deschis nonstop și ei stătuseră la povești până dimineața atunci, și era plin de lume. Nu voia totuși să meargă acasă încă - cineva putea fi treaz încă - și cu voce stinsă schimbă adresa. Trebui să repete de două ori.
Se ghemui pe banchetă, ultimele lui cuvinte răsunându-i în urechi. „Știu ce trebuie să fac... Știu ce trebuie să fac... Știu...” Obsedant, se loveau repetat de neuronii ei paralizați. Îi scăpa sensul și obosită, renunță la luptă. Prin minte i se perindau chipurile ultimelor două săptămâni, cele mai frumoase după... mult timp. Prima dată când îl văzuse. Era simpatic, deși nu avea nimic special. Dar avea nevoie de el, așa cum și el avea nevoie de ea. Șase ore povestiseră în cafeneaua aceea retrasă, glumind, vorbind serios, povestind amintiri... Apoi se priviseră și tacit ochii acceptaseră ceea ce avea să urmeze. Apartamentul ei era gol - fetele erau plecate care încotro - și noaptea aceea se dezlănțuiră într-o partidă de sex aproape sălbatic. O surprinseră gesturile lui, uneori stângace, alteori știutoare, tandre, liniștite... Îi lăsă urme de unghii pe spate, în timp ce el o poseda într-un mod ciudat... grijuliu dar totuși distant. Plăcerea era aceeași ca de atâtea ori cu alții înaintea lui însă venea mai încet și se simțea atât de bine... O dorea la nesfârșit, doar pentru ea.
- De ce mă simt astfel? Nu e drept, parcă eu sunt cea lucidă și... și... rece. Am mai pățit-o odată și uite că nu mă învâț minte. Parcă sunt o liceeancă la prima dragoste... Oare când am mai spus asta?
Apoi își dădu seama că a dat glas gândurilor și ridică temătoare capul, urmărind reacțiile celui de la volan. Se liniști.
„Știu ce trebuie să fac... Știu...”
Cuvintele se întoarseră, mai agresive ca oricând... Era un aer înăbușitor în mașină, de nesuportat. Ceru șoferului să oprească și coborî. Aerul rece o îmbrățișă din nou, limpezindu-i gândurile... Intră în parc, se așeză pe o bancă. Și își aduse aminte.

* * *

Era unul din mometele acelea, atât de placute, „de după...” Se odihnea, cu spatele la el, gustându-i fierbințeala toracelui, brațele care o închideau într-un spațiu îngust și intim, respirația... Zâmbi ușor, cu ochii închiși.
Și el începu pe neașteptate să vorbească. Îi povesti o grămadă de lucruri simple. Școala, sărbătorile de iarnă la bunici, verile la țară, prima zi de facultate. Era de o timiditate excesivă. Pasiunea pe care o făcuse pentru o brunetă mignonă în anul întâi, cele două luni mieroase care urmaseră și despărțirea, într-un octombrie însorit... I se păruse că lumea s-a sfârșit; mărturisi că era doar prost și abia de puțin timp văzuse asta. Apoi alunecă spre excursiile „de instruire” cu facultatea în anul trei (ah, ce frumos fusese în Retezat și ce excursie de coșmar avuseseră în chiar a doua zi). Anul patru și semestrul doi și... aprilie. Fata aceea, din nou. Explodase în el ceva nou, nemaiîncercat și o sărutase acolo, pe bancă... Primul lor sărut. Apoi drumul spre cămin întins pe aproape două ore. Parcă nu se mai săturau. Prima dată când îi atinsese sânii mari. Prima dată când o văzuse goală și rușinată, aprinsă în obraji. Prima dată când îl atinsese. Prima dată... Toate fuseseră noi și stângace iar timpul care trecea augmenta senzațiile. Nu ar fi vrut să se sfârșească.
Avusese un vis. Dar să visezi nu e întotdeauna de ajuns, dacă cel de lângă tine nu visează la fel.
Și apoi dezastrul, provocat de el și acceptat de ea. Atacat din toate părțile, aruncat ca o minge, nu mai găsea putere să spere ceva... Iar când în sfârșit își facuse curaj să îi vorbească din nou, se lovise de altcineva. Aproape de colaps, nu mai era bun de nimic, rămăsese fără servici și o zi întreagă făcuse planuri dintre cele mai negre, pe care însă nu le putuse duce la bun sfârșit.
- Ai înnebunit? Se răsuci spre el, aproape înfuriată. Ai tendințe de-astea?
- Nu, mi-a trecut. Nu merită nimic în lume.
Spunea adevărul, ochii lui spuneau adevărul. Îmblânzită, se apăsă tare pe obrajii lui și aproape îl mușcă, insinuându-și limba printre buzele sale. Mâna lui îi mângâie șoldurile arcuite frumos. Ea îl zgârie, jucăușă...

* * *

Mâna lui stângă atârna peste marginea patului, odată cu jumătate de corp. Simțea că înțepenește treptat, cu ochii deschiși.
Ar fi vrut să alunge imaginea care se suprapunea peste conturul difuz al noptierei. Chipul unei tinere fete, cu capul ușor lăsat pe o parte, cu păr castaniu. Stătea pe un pod, cerul înnorat și râul cenușiu o decupau perfect din peisaj, zâmbea fericită. Și nu privea în cameră, privea dincolo, la cel care o ținea... În sufletul său de copil. Era frumoasă și... Și atât. Îi ceru iertare, din nou și din nou, urlând în minte și se rugă ca ea să nu afle vreodată.
Chipul ei se desena acum pe pereți, pe mobilă, pe fiecare atom din aerul saturat al încăperii. Iar el nu putea închide ochii, nu se putea mișca... Putea doar să plângă... Și plânse în tăcere, plânse cu adevărat pentru prima oară în viață - nu pentru el, ci pentru ea... fiecare lacrimă rotindu-se și devenind tot mai roșie, pe măsură ce viața i se scurgea încet prin mâna stângă, sfâșiată pe toată lungimea venelor de tăișul subțire al unei lame de bărbierit.
În mod ironic, sângele risipit pe covor luase forma unei inimi.

* * *

Alerga, fără să simtă că aerul o mușca de obraji, fără să simtă pământul tare cum îi rănește călcâiele și i le înfundă în șira spinării. Alerga; trupul se împotrivea alergării dar nu putea să se oprească. “Doamne, nu... Numai să nu fie prea târziu, Te rog.”
Geanta era prea grea și o lăsase undeva în urmă. Pierduse și fularul. O durere surdă i se iscase în piept, o durere fizică augmentând-o pe cea din suflet, care la rândul ei prinsese gheare otrăvite. “Cum am putut să fiu așa oarbă? Și l-am lăsat singur. Cum am putut?”
- Vin, Alex... Vin... Să nu îndrăznești...
Se împiedică și își juli umărul drept. Se ridică, clătinându-se și cu o amorțeală nefirească, un fel de abur in interior. O luă din nou la fugă, cu un singur gând. Să îl ajungă, să îl oprească. Să nu fi plecat.
În drum îi apăru o piatră. Fără să încetinească, sări peste ea, o agăță cu vârful pantofului și deodată se trezi planând la un metru deasupra solului. Cu ochii măriți se văzu pentru o secundă în camera lui, apoi pe stradă, iarăși în cameră... Corpul ei luă poziții ciudate în aer, se contorsionă bizar, păru că dispare și se reîntrupează alternativ. Parcă nici frigul nu mai era atât de dens.
“Ce se întâmplă cu mine?”
Gravitația reveni și căzu din nou. Încercă să se ridice dar nu reuși. O cuprindea o amorțeală nelalocul ei, mușchii nu o mai ascultau. Nu mai clipea iar lacrimile uscate se transformară încet în ace de gheață care îi răniră ochii..
O durere înțepătoare îi străbătu mâna stângă, de la interiorul cotului până la palmă și urmări apărând pe asfalt un firișor lichid, aproape invizibil. Purpuriu. Scânci.
Hainele începură să se destrame. Văzu mâneca paltonului desfăcându-se în ațe subțiri, care șerpuiră prin aer înainte să dispară. Apoi pulovărul se rupse în două, partea de jos contopindu-se cu asfaltul iar spatele ridicându-se ușor. Bluza albă și subțire avea mâneca stângă însângerată de la cot în jos și la rândul ei se topi în aer. Era acum goală iar frigul începea să o devoreze cu furie dar ea nu își putea dezlipi privirea de pe mâna stângă, din ale cărei vene despicate sângele se scurgea pe trotuar, murdărindu-i părul răsfirat. O mică parte îi ajunse pe buze și pătrunse prin gura întredeschisă, pe vârful limbii. Era dulce.
Încet, o porțiune de piele se desprinse și se așternu alene pe jos. Urmară altele, dezvăluind carnea crudă aflată dedesubt, vinișoarele înguste care se cicatrizară instantaneu, în afară de mâna stângă. Se gândi că ar trebui să fie speriată, că ar trebui să simtă durere dar nicio emoție nu o încerca. Pradoxal, doar curiozitate. Paralizată la trup și minte, cu ohii ațintiți asupra transformărilor corpului său, se întreba ce avea să urmeze... Oare avea să sângereze până la capăt? Sau se va dezintegra mai înainte?
„Alex... Ce ai făcut...”
Carnea se topea. Deveni translucidă, ca luminată de mii de cristale în același timp. Izvorul călduț din trup se subție până se opri și știu că nu mai e mult. O singură picătură atârna, agățată de un fir rebel de păr de pe antebraț. „Cum de mi-a scăpat?”, gândi.
Urmări căderea acelui soare mic și roșu... Atât de încet...
Erau în camera lui, pe pat, amestecându-se.
Și înțelese în cele din urmă că nu e decât plăsmuirea unei minți tulburate, slabe și fără apărare. Parcă se privea într-o oglindă și îl vedea pe el. Înțelese... și când ultimul strop de sânge atinse pământul, îl luă de mână și îl iertă:
- Acum nu mai ești singur.