A existat o noapte de vară, a existat un vis. Nu m-am trezit nu într-o dimineață, ci m-am trezit într-o seară. A existat o noapte și noaptea visele te-mbrățișează și noaptea visele sunt singurele adevărate și noaptea nu poți distinge tot realul așa de real.
Am așteptat o viață noaptea asta de vară. Am așteptat cu atâta ardoare încât nu am mai putut să fac diferența între iluzii și dorințe, între vis și realitate. M-a plouat cu stele, nu stelele m-au rănit, stelele mi-au fost aproape, m-au mângâiat, au făcut să crească iarba din fiecare por, iarba ce vălurea sub alint, sub sărut, sub gând.
Nu vreau să m-atingă nimeni, nu vreau mila nimănui pentru rănile mele. Sunt pe trup încă urmele palmelor ce căutau începuturi de drum spre ploaia de stele, simt pe trup încă, căldura brațelor tale...le simt...mă ard, dar atât timp cât le simt, mai există o speranță.
A existat o noapte de vară, o toamnă apoi și-n toamnă m-a plouat cu frunze, sau poate noi ne-am transformat în frunze. Există și-o bancă în toamnă, există și-un drum, și drumul duce spre bancă, eu, știu drumul, merg în fiecare zi pe el, ajung în fiecare zi pe bancă. Nu știu dacă el va mai veni, eu merg în fiecare zi, cine poate șterge drumul? Cine poate șterge banca? Privesc de pe bancă pădurea. M-am așezat și am plâns.
Nu mai plâng, privesc spre locul în care am fost cu adevărat fericită. Eu ard încă de nerăbdare și lumina mă arde pe mine…sunt o flacără ce arde necontenit.
Nu, nu sunt lacrimi ce vezi pe față, sunt picuri sărați de mare. Nu, nu am riduri pe față, coboară pe scărița timpanului, până la suflet și acolo ai să vezi riduri. Ele așteaptă o palmă să le mângâie, să le simtă. O palmă atât de cunoscută căreia i-am iertat lovitura, păstrând doar alintul. A fost o noapte de vară...va urma o noapte de iarnă. Nopțile de iarnă sunt mult mai lungi, dar la capătul lor înfloresc copacii: vișinii, merii, gutuii și la capătul lor, te afli...TU!