Nu îmi amintesc când m-am născut. Câți oare își amintesc?
M-a dădăcit nisipul fierbinte al capătului pătrat al lumii rotunde atârnate sub o boltă semisferică într-un univers cu patru dimensiuni - adică ăsta AL NOSTRU, zicem noi (care repede ne grăbim să luăm în folosință lucrurile care par fără stăpân...).
Salut.

Un autoportret se bazează pe self-caterincă, în principiu dar sunt atât de timid încât abia m-am convins să îmi trec poza pe profil... Și aia e cam întunecată, așa că nu se vede prea bine cine și cum. V-am fentat aici. Mă subapreciez de obicei, ceea ce mi-a dăunat de multe ori. Până aici!
Am să mă nasc din nou, sunt sigur. Și nici nu trebuie să mor pentru asta. Vin învierile peste mine, nemăsurate, încrucișându-mi gândurile cu versurile unui șlagăr vechi, de mult uitat (astăzi s-ar numi "hit", deși nu știu ce are bătaia cu muzica, mă rog... sunt de părerea că "fiecare cu felia lui").
Sunt tânăr dar am o mulțime de capilare cărunte sub piele, care nici ea nu se simte prea bine. Oricum, încă nu am trecut de vârsta de aur a naivității infantile și... mai am o rămășiță de uimire în fiecare fir de iarbă care răsare primăvara devreme. Cum scoate el căpșorul fraged din pământ, gustând lumina pînă la epuizare... Și a doua zi o ia de la capăt, mai înalt și mai tăios, spintecând cerul până dincolo de aer.
Până în ziua de azi nu am realizat nimic deosebit.
Soarele mă face să zâmbesc sau să plâng, după anotimp. Aliniere planetelor e o prostie uneori. Nu râd niciodată.
Inelul de argint de pe degetul stâng mă strânge de la o vreme și mă trage de mâneca noaptea, întrebător. Uneori mă visez lebădă, ciripind "The Last Song". Adorm apoi și plouă peste mine cu inimi sângerii, sfâșiate. Când nu am somn - destul de des - număr stelele și niciodată nu îmi ies la socoteală. O iau de la capăt... E destul timp și întunericul e suficient de răbdător.
Mi-am pierdut coasta... coasta din care Cerul te-a zămislit pe tine. Tu nu ești jumătatea mea, așa cum nu putem fi o jumătate de inimă su o jumătate de ființă. Cerul, cu "C". Nu sunt tocmai un tip religios, doar puțin poet. Visător, impenetrabil, sentimental, aspru... Și te caut, nu tocmai convins - sub pietre, în scorburi, în rănile deschise din neatenție, în orbitele goale ale statuilor (nu, nu sunt zei acolo, cum spunea Nikki, doar argumente solide împotriva fericirii de a fi singur). Te desenez prin cețurile calde care vibrează dinspre deșert. Poate acolo să avem destul loc, acolo nu e ploaie care să ne macine umbrelele și reumatismul.
"Dry your tears with love..." (X-Japan - poate îl știți)

Dacă va fi cazul:
- Raiul nu e decât un pământ dincolo de nori, copii...

Sunt eu. Un basm de vânzare... Ieftin, nu vă înghesuiți, e de ajuns pentru toată lumea.