Clădirea veche, zugrăvită în verde adăpostea secția tbc a policlinicii și cîteva laboratoare. O curte mică, cu garduri de ciment, cîteva ronduri de flori călcate mereu în picioare de către bolnavi, o alee cu asfaltul crăpat prin care ieșea pirul și florile de păpădie, galbene. Acum, în aprilie, cei cîțiva pomi erau plini de petale albe și roz, dar bolnavii nu aveau nici timp și nici chef să le admire. Nu apucau niciodată fructele să se coacă în ei, copiii vecinilor aveau grijă să culeagă boambele încă verzi.
Asistentele își băuseră cafeaua și așteptau îndemnul doctoriței să treacă la treabă. Între timp schimbau informații casnice și rețete. Cîțiva bolnavi așteptau și ei la rînd pentru raze, unii erau tineri care trebuiau să recruteze sau să se angajeze, dar majoritatea țărani în vîrstă, suspecți de afecțiuni pneumologice, sau care aveau nevoie de analize ale sîngelui.
Un zgomot de glasuri veni din curte, femeile se uitară pe geam, era un grup de țigani, ei, bărbații, mustăcioși, cu pălării borsalino și pantofi cu scîrț, femeile îmbrăcate tradițional cu fuste multe, colorate, salbe prinse în păr și la gît, ținînd în brațe copii murdari și mucoși, iar de mînă alții, puțin mai mari, desculți și la fel de gălăgioși.
- Matilda, vezi tu ce vor, i se adresă doctorița asistentei șef. Eu plec la raportul de gardă sus la spital.
Matilda își sorbi restul de cafea și ieși în ușă. După ea porniră și celelalte asistente, fiecare la cabinetul de care aparținea, sau la fișier, unde, deja erau adunați cîțiva pacienți cu buletinele în mînă.
- Ce vreți mă? Ce venirăți așa de dimineață? se adresă ea grupului de țigani. De 15 ani, de cînd lucra aici, se învățase cu ei, pe unii chiar îi cunoștea după nume a lu’ Viteazu, Termopan, Căpitanu, Strugure, Buș, Educația, Vitrina, Constituția...
- Noi suntem dăunătorii, cucoană. Am venit să ne luați sînge, răspunse unul cu burtă, șeful lor probabil. I se vedeau dinții de aur cînd vorbea, deși mustața groasă acoperea jumătate din față.
„Aha, că bine spuseși, dăunătorii”, zise Matilda în gînd. Uitase că de două zile începuse campania de donare de sînge, nu se manifestase nimeni pînă azi, în ciuda bonurilor de masă care li se dădeau după fiecare donare și a banilor, puțini ce-i drept, pe care-i încasau.
- Bine. Stați afară, și așteptați să vină doamna doctor.
- Da’ ne dai lovelele și bonurile dă haleală? Ca să mănîncă și gura noastră, cocoană. Și la ăștia micii nu le iai? Că tot i-adusarăm cu noi. Da’ le dai și la ei bonuri și lovele. Că și ei e persoane.
- La copii nu recoltăm, și nici de la cei bolnavi. Întîi trebuie să facem niște analize, alea nu se plătesc. Așteptați afară și țineți-vă copiii lîngă voi, că aici avem bolnavi. Veneau să doneze sînge, de obicei doar oameni sărmani, și de
două ori pe an, militarii de la unitatea de pompieri în frunte cu comandantul, care nu dona, o făcuse o dată și leșinase. Anul acesta, la intervenția doamnei doctor, care avea soțul căpitan la jandarmi, așteptau să le vină și de aici cîțiva donatori. Deocamdată era bine și cu țiganii ăștia, își făceau și ele planul, probabil că aveau ei niște probleme, dar asta nu mai era treaba ei, o să afle ce și cum zilele astea.
- E plozi, mînca-ți-aș. N-are șicoală. Vino încoace măi Robinet, n-auzi la doamna doctoră? Nu mai făcea matale hură de rasă, ce matale n-ai copii? Ai nostri au fost si în Hanglia, e civilizați, s-au dus să se pișă după casă. Doi puradei se iviră de după colț, „sper să nu ne fure lemnele din magazie”, gîndi asistenta. N-ar fi prima oară.
Aproape o oră dură operațiunea de recoltare a sîngelui. Vaietele, oftăturile și încurajările „dăunătorilor” nu mai conteneau în timpul acesta. Matilda le invidia pe cele de la radiologie, acolo veneau doar bolnavi liniștiți, nu trebuia să te cerți cu ei, să-i convingi să-și țină mîna întinsă și pumnul încordat, în timp ce tu cauți cu acul, firișoarele cu viață, uneori atît de fragile că se rupeau la contactul cu metalul. Doar „nu mișca, nu respira, mulțumesc, vă puteți îmbrăca. Veniți mîine după rezultat”.
Cînd tot acest circ se termină, își permise o pauză de țigare, nu mai avea nici un pacient în sala de așteptare, și se duse alături, la ftizio, unde se adunau toate în pauzele de cafea sau de masă, în frunte cu doamna doctor, care acum însă lipsea, era chemată la spitalul municipal, dar Matilda știa prea bine că de fapt nu suporta mirosul pacienților minoritari. Cîteva femei stăteau dezbrăcate, în sala de așteptare, tremurînd, cu mîinile încrucișate peste sîni.
- Ce stați așa? N-ați intrat încă? Dacă ați terminat, rezultatele mîine.
- Ba am terminat, răspunse una. Dar ne-au dispărut hainele, a plecat doamna asistentă să ne aducă niște halate.
- Și poșetele ni le-au luat, bine măcar că buletinele le-am dat la fișier, completă o tînără. Mi-au luat și mobilul, abia îl primisem cadou de la soțul meu. „lasă că primești tu altul, la cum arăți”, își zise Matilda în gînd.
Îi veni să rîdă, și chiar ar fi rîs dacă situația n-ar fi fost destul de gravă, se putea lăsa cu sancțiuni, deși ea făcuse pînă acum trei rapoarte pentru paza dispensarului și nu primise decît promisiuni.
„Bine măcar că la mine n-are ce să fure, că doar n-or lua reactivi sau eprubete. Iar bolnavii nu se dezbracă” se consolă ea. În același timp, Valentina, tînăra laborantă, angajată de doar două luni, deschise geamul și o întrebă: Doamna Matilda, ați luat dumneavoastră cumva microscopul?