„ La Nord, Pădurea din coastă, tot din stejari, care leagă Știrbeții mei de Dideștii lui Galaction”

- Interviu cu poetul Marin Codreanu (II)-

Vorbiți de un colț de rai în care s-a țesut copilăria dumneavoastră. Dacă luăm în calcul că ați trecut prin rigurozitatea M.Ap.N.-ului, chiar și din funcția de străjer al cărților, ar fi corect să plasați cititorul și pe coordonatele geografice ale satului natal.
Satul Știrbeți în care m-am născut, astăzi component al comunei Scrioaștea, este așezat între patru păduri viforitoare, fiecare cu legenda ei: la Est, Pădurea din deal sau Braniștea, cu copaci din gârnițe și ceri. De o cracă de gârniță s-a spânzurat Iancu Toporan pentru fata picherului. La Vest, Pădurea din vale cu arbori de toate soiurile: de la plop și salcie până la corn, arțar și săngerul verde. Ca să pătrunzi în adâncul ei, mai întâi trebuie să treci prin apa Vezii, adâncă până la brâu, în care viețuiesc pești precum cleanul, somnul, albișoara și soreața. Pitrocul și vârluga se prind cel mai ușor cu halăul. Cu acești pești, nici un om din satul meu nu a murit de foame. În adâncul pădurii din vale, într-o primăvară timpurie, Tinca a murit, pentru că a călcat într-un cuib de șerpi în timpul împerecherilor. La Sud, Pădurea din Cot, cu arbori de stejar demult seculari în care n-a păcătuit secure. Aici a dăinuit sute de ani stejerica, gazda horelor lungi, peste care numai flăcăii ce-aruncă ghioaga de corn lustruit or varga de taur ne-ntors sunt socotiți buni de armată. La umbra marilor stejari din poala pădurii, de primăvara până toamna, neamuri de țigani corturari, costorari, aurari, lăieți (sau pletoși), rudari (sau meșteșugari de ălbii, donițe și fuse) ridicau corturile lor mari din vremuri nomade, unde își valorificau produsele, unice prin dizain și întrebuințare. În pădurea din Cot nu există animale de nici un fel, pentru că e mică în suprafață, rară și fără boschetărișuri unde acestea să se poată ascunde, în caz de primejdie. Și, în fine, la Nord, Pădurea din coastă, tot din stejari, care leagă Știrbeții mei de Dideștii lui Galaction.

O pădure, din coastă cum îi spuneți, care prin desimea ei a fost casă pentru cei ce se opuneau autorităților în vremuri de bejenie.

Cititorul ar putea fi tentat să creadă că am stabilit împreună cursul întrebărilor. Însă, pentru că ești din Roșiorii de Vede, un oraș apropiat de locul copilăriei mele, dar și pentru că lecturile tale au cuprins scrierile lui Gala Galaction, inserțiile tale sunt cât se poate de firești.
În vremuri de bejenie a fost bântuită de haiduci, greu de prins de către autorități. De satul Știrbeți este legată o întâmplare care a cutremurat pe cei trei sute de locuitori de acum șapte decenii. Gheorghe a lu Costache, zis Geană, fiindcă atunci când se înfuria îi tremura geana stângă, s-a-ntors din război după șapte ani de prizonierat. Pentru că, după război, de autoritățile militare a fost dat dispărut, familia l-a înmormântat, i-a cărat apele, i-a purtat sărindarele, în absență. Gheorghe Geană a luptat pe toate fronturile și a fost prizonier la sovietici, la hitleriști și la americani. Nemților le-a scăpat de sub cătarea puștilor plutonului de execuție. El, și alți cincizeci de prizonieri români, unguri, cehi și un singur rus au fost condamnați la moarte, prin împușcare într-un cimitir din Tatra, apoi să fie înmormântați în groapă comună. Ei bine, înainte ca plutonul de execuție să primească ordinul „foc!”, lui Geană i-a venit o idee salvatoare: face un pas înainte și cere comandantului ca înainte de execuție, conform regulamentelor militare pe timp de război, să i se îndeplinească o ultimă dorință, aceea de a-și face necesitățile. Comandantul amână execuția, se apropie de prizonier, îi dă jos cătușele și-i face semn din braț că se poate duce în spatele casei cimitirului, urmat de un pușcaș din pluton. În spatele casei, văzându-se singur, în loc să-și dea pantalonii jos, trece pe sub gardul de sârmă ghimpată și se scufundă în stratul de zăpadă înalt până la piept. Când sentinela a estimat că prizonierul ar fi trebuit să-și ridice pantalonii, , privind către locul cu pricina, constată cu disperare că prizonierul dispăruse, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Până când sentinela a raportat comandantului dispariția prizonierului, până când comandantul a descoperit cum că prizonierul a dispărut sub stratul de zăpadă, lui Geană i-a fost suficient timpul pentru a se pierde în adâncul unei păduri, aflată la o sută de metri de cimitir. Intrase bine în adâncul pădurii, când în urma lui Geană se auziră ecourile armelor automate, slobozite în piepturile celor cinci zeci și unu de prizonieri. Da, cinci zeci și unu, pentru că, in locul lui Geană, comandantul a executat sentinela, pusă sub acuzare , cu învinuirea de trădător.
La trei luni de la venirea din prizonierat, Gheorghe Costache este citat de judecătoria din Roșiorii de vede, acuzat că ar fi săvârșit crime de război pe frontul din Est. În același an au fost judecați și condamnați (cei mai mulți la moarte) toți așa zișii criminalii de război, în frunte cu Mareșalul Ion Antonescu. Din cadrul completului de judecată a făcut parte și un consul militar sovietic. De fapt el i-a pus lui Geană întrebarea: „Este adevărat că în timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice, de la Prut până la Moscova și retur ai împușcat zece mii de ostași sovietici?” „Onorată instanță, domnule consul, este adevărat că am împușcat mulți ostași sovietici, dar că au fost zece mii nu știu. Nu știu, pentru că nu i-am numărat.” „Povestește cum ai făcut de ai reușit această performanță ieșită din comun, întrebă iar consulul sovietic, încruntând din sprâncene!” „Păi, cum să fac, bine. Pe front am fost comandat al unui grup de mitraliere și când auzeam uralele inamicului (atacurile se dau, de obicei, dimineața, în zori) puneam mitralierele în poziție de tragere și le ordonam subordonaților să răsucească țâgărili. Când terminam de fumat, linia frontului inamic se afla în cătarea mitralierelor noastre. Atunci ordonam „Foc!” și-apoi trăgeam la firul ierbii până se roșeau țevile mitralierelor. După atac, ambulanțele sovieticilor cărau o zi-ntreagă la soldați morți, iar ambulanțele noastre, într-un ceas nu rămânea nici urmă de soldat mort sau rănit.” „Nu te mustra conștiința când împușcai atâția semeni de-ai tăi?” „Domnule consul, ei atunci nu erau semeni de-ai mei, erau inamici. În război nu ai procese de conștiință, cum ziceți dumneavoastră. Acolo, dacă nu-l împuști tu pe el, te-mpușcă el pe tine.” „Dar acum ai procese de conștiință?” „Da, pentru că acum suntem aliați.” „Dacă mâine vei fi trimis pe front să lupți umăr la umăr cu soldatul sovietic împotriva unui inamic comun, ce ai face?” „Aș lupta până la ultimul glonț, până la ultima suflare, cu o singură condiție: să știu că lupt pentru țara mea. Uitați-vă pe pieptul meu și veți vedea că sunt decorat de armata română, de armata sovietică și de armata germană!” „Ai fost rănit în război, fu cea din urmă întrebare pusă de consul?” „De trei ori, răspunse Geană cu demnitate și mândrie de român”. „Dacă armata română ar avea o mie de soldați ca tine, ar cuceri lumea. Ești liber, eroule, poți pleca liniștit acasă!”.
Vestea că un consul sovietic, în loc să-l împuște ca pe orice criminal de război, la declarat erou național s-a răspândit în tot județul. Din păcate eroul de la Știrbeți, cum era îndeobște recunoscut, a murit, câțiva ani mai târziu, ca un erou împuns de vacă, adică a fost călcat de un autocamion pe un șantier de construcții din București, când încă nu împlinise patru zeci de ani. La înmormântare a venit lumea luminată din toate colțurile județului, ca la un prinț. Nu a fost prinț, dar a meritat să fie lăudat în biserică, pentru faptele săvârșite în viață, de Radu Parpală, primarul comunei Cucuieți. Asta e. Eroii nu mor niciodată, ci trec de-a dreapta Tatălui Ceresc.
În memoria lui, sătenii au săpat o fântână, căreia i se zice și astăzi Fântâna lui Geană. Comuna Lerești, situată la 15 kilometri de Câmpu Lung-Muscel, e plină de fântâni ale eroilor. Între acestea există una în centrul comunei pe care scrie cu litere aurite „Generalului-erou Constantin Milea”.

Frumos spus:„Eroii nu mor niciodată, ci trec de-a dreapta Tatălui Ceresc”. Sau să parafrazez titlul uneia din cărțile dumneavoastră: „Fără eroi e frig în istorie”. Cu siguranță au mai fost și alte întâmplări, pe care le vom regăsi într-o viitoare monografie a comunei Scrioaștea. Aceste monografii fiind o modă în mediul rural; unele mai bune, altele făcute la repezeală pentru ziua comunei. Și aceasta fiind tot o modă împământenită în ultimii ani.

Știu că se lucrează la o astfel de monografie. Nu sunt convins că aceste fapte vor fi trecute acolo.
( Zâmbește limpede ca omul plămădit la țară). Înțeleg unde bați. Bine, măi descriu o altă întâmplare tot cu un grad mare de risc:
La puțin timp după venirea comuniștilor la putere, Gheorghiu Dej, din ordinul lui Stalin, în baza unui decret, al cărui număr nu-l știu, a „declanșat campania” de ridicarea moșierilor și chiaburilor din mediul rural și deportarea lor în bărăgan unde aveau să trăiască din mila lui Dumnezeu, cu domiciliul forțat până la sfârșitul zilelor, date fiecăruia în parte, după caz, de către organele de securitate. Ridicarea lor de la domiciliu, de regulă, se efectua în puterea nopții, pentru a nu se produce panică în rândul locuitorilor urbei. Din ținuturile limitrofe satului meu au fost ridicați membrii familiei moșierului Victor Chisim, care dețineau o avere compusă din o sută de pogoane de pământ arabil, un conac la Mihăiești cu douăzeci și cinci de pogoane, o moară cu valțuri de făină și de mălai, o casă la București, casa boierească numai cu parter compusă din vreo opt camere, patru câini dalmațieni și un loc în parlamentul României. Familia era compusă din Victor Chisim, proprietarul de drept, supraponderal și bolnav, soția acestuia, al cărei nume îmi scapă, o doamnă gureșă și cu dare de mână, Tinculina, fiică și soția lui Scurtu, renumit aviator român, de talia lui Agarici, a lui Bâzu Cantacuzino, care s-a umplut de glorie pe înălțimile patriei în cel de al doilea război mondial, Gigii, fiul cel mare și risipitor, pe cel mic l-a prins cureaua de transmisie din moară și l-a făcut tăiței, cu un an înainte de ridicare. Amândoi fii erau ingineri mecanici, cu specializare în morărit și panificație. Ordinul de ridicare a familiei Chisin era secret de importanță deosebită, astfel că, în afară de executanții ordinului, Plutonierul major de jandarmi Oprea și cei doi subalterni nimeni nu a știut de existența lui. La ora unu din noaptea cei trei jandarmi au pătruns în curte cu mandat de arestare. Oprea a efectuat arestările, în timp ce paza obiectivului era asigurată de cei doi jandarmi înarmați până-n dinți. A doua zi au vuit toate satele din împrejurimi, pentru că cei mai mulți și mai săraci dintre locuitori se legaseră trup și suflet de moșiile și moara familiei Chisim. Jandarmii au operat câteva arestări și în rândurile protestatarilor, pe care i-a eliberat în aceeași zi, după ce au primit câte un toc de bătaie. După ce au fost arestați membrii familiei Chisim, în curtea boierească a rămas doar Florica, servitoarea familiei și amanta lui Gigi, precum și cei patru câini dalmațieni. Mai trebuia ridicat un singur om, însă organele de cercetare judiciară nu au știut unde să-l încadreze. El nu avea în posesie decât o singură moară cu valț de mălai, așa că bietul om moșier nu era, pentru că nu avea pământ, chiabur, nici atât, tot pentru că în afară de moară (și ea destul de șubredă), morarul nu avea după ce bea apă. În cele din urmă, organele abilitate în luarea deciziei finale au dispus ridicarea acestuia de la domiciliu chiar în noaptea următoare. Celor mai destupați la minte lea dat în gând că jandarmii îl vor ridica și pe Onilă, așa că la căderea serii, cei mai destoinici dintre țărani i-au pichetat casa, însă au rămas în dispozitiv, pentru a nu fi văzuți. Aproape de miezul nopții, cel mai isteț dintre ei l-a scos pe Onilă din casă, iar cei cinci zeci de răsculați au făcut roată în jurul lui. Sosiți la fața locului, cei trei jandarmi au încercat săi intimideze pe răsculați cu focuri de armă, trase în sens vertical, însă încercările lor s-au dovedit zadarnice. Drept urmare ordinul de ridicare a devenit neoperațional, iar Onilă și-a văzut mai departe de morărit până la adânci bătrâneți. După epurarea tatălui meu din poliție, Onilă l-a angajat, mai întâi ca ajutor, apoi ca mecanic de moară. Parcă-l văd și acum pe tata luptându-se la pornire cu ditamai motorul, marca Ruston, englezesc.
(fragment din volumul în pregătire: „Amintirile unui mare poet minor – Marin Codreanu”)