agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-06 | |
Nici nu mai știu dacă ți-am spus: lui Léonie îi plăcea mult să primească scrisori, dar nu primea decât de la rezidența unde-și instalase trotuarul ei de condiție umană, de sărbătorile de Crăciun și de Paște. Mai primise odată de la mine, când fusesem în România, în vacanță. Să nu uit, facturile sunt scrisorile pe care nimeni nu le așteaptă, dar nu întârzie niciodată, și nici nu greșesc adresa. Azi aș fi vrut să fac o punte între două scări, dar am nimerit într-un atelier unde nu vine nimeni, așa că, am plecat și sper că tu vei reuși să faci nodul.
Geamănul meu mic (noi suntem trigemeni) îmi cerea să-i povestesc în scrisori. Pe Bătrâna Léonie am cunoscut-o din întâmplare. Căuta pe cineva să-i împodobească floarea ei cea mai dragă, bradul de Crăciun… Era deja de 5 ani într-un cărucior și mai avea 4 ani să facă o sută. Eu eram pe lista noilor veniți, o taină de care aflasem o dată cu telefonul agentului de benevolat pentru "personnes agées"... Îți aduci aminte de primul nostru brad de Crăciun? Eu m-am speriat, m-am ascuns și am plâns de la o păpușă care-și mișca ochii. Tu ai primit zmeul de hârtie?… Léonie a păstrat de atunci clipă împodobirii pentru mine, pentru noi... Îmi spunea, cu degetul, și bucuria în ochi, pe ce crenguță să anin fiecare globuleț... Beculețele colorate, lumina caldă și taina colindelor o transportau, numai ea știa unde... Cuvintele-i se înecau în lacrimi, iar mie, inima-mi bătea când aproape, când pentru departe… Bradul Bătrânei era împodobit de inocență... Visul ei era să-l întâlnească pe Ioan Paul al II-lea. Fotografia lui era icoană, la care se ruga în fiecare zi. Adormea în rugăciune... În noaptea ultimului Crăciun petrecut cu ea, s-a rugat pentru mine. Nu am auzit decât murmurul "icoanei" de binecuvântare și susurul "chapelets" în mâinile ei, sfințite la o mânăstire cu fântână adâncă... Mă duceam la ea în fiecare zi. Când întârziam, chiar dacă eram la timpul promis, trebuia s-o împac, să-i fac doar câteva clătite, s-o machiez și să-i masez puțin picioarele umflate și roșii... O emoție feciorelnică începea cu trei zile înainte de-a ieși în “centre d’achat”.... Ne așezam la câte o masă, luăm o cafea, fumam împreună și priveam lumea... Îi plăcea să-și cumpere rochii sofisticate și deocheate, pantofi pe care nu-i putea încălța, multe dulciuri pe care nu le mânca, dar eu știam că le mănâncă pe ascuns, să n-o mai cert că n-are voie de la diabet... Când ne întorceam acasă, era mândră și luminoasă pentru sacoșele pline cu care veneam și treceam prin fața celorlalți din rezidența pentru bătrâni. Era fericită și obosită în ziua aceea... Léonie era o femeie luminoasă, cu bucuria credinței că rugăciunile sale sunt auzite... Nu vorbea niciodată despre moarte, avea planuri să se recăsătorească... Îi plăceau la nebunie jocurile, și să câștige... Era o bucurie să-ți povestească filmele de groază care se sfârșeau “bine” și filmele de dragoste care se sfârșeau “prost”. Se transforma în personaje, pe rând și amestecat, încât ieșea alt subiect. Îi plăceau marea și soarele... și cascada... Fusese o singură data, în tinerețe, în Sud... și la Niagara... M-a pus de cîteva ori să chem preotul... Era o tăcere în mine, c-am auzit rugăciunea Bătrânei Léonie, căreia n-am apucat să-i povestesc nimic despre dileme. Își mărturisea păcatul cel mai mare: furase, copil fiind, două sticle cu lapte de la ușă vecinului. Erau mulți copii acasă, săraci, și le era foame, iar tatăl, plecat cu zilele la spart piatră din stâncă înaltă. Într-o zi cu primăvară în suflet, mi-a zis: du-te în dulap și vezi că sus e o cutie mare... adu-o aici, dar n-o deschide... rochia ei de mireasă!!!!! Bleu și cu o bretea ruptă... i-am cusut-o și i-am promis că voi avea grijă când o fi... și că voi uită de ochelari... Nu cred că ți-aș fi povestit vreodată cum o găseam, dar te las pe tine, parcă ști mai bine ca mine. Așa se face că-mi aduc aminte și de chestiile astea fiziologice, în care te intoxicai de nu-ți mai mutai gândul la ceva din poveștile ei, și din finețurile ei... o găseam căcată și pișată în fiecare zi. Nu mai aveam curajul să chem o infirmieră, nu venea, Era deja pe lista neagră să fie mutată la un azil pentru persoane supravegheate. Casa ei era o cocină, nu mai pridideam să-o fac locuibilă, măcar să nu se mai ia de ea toți socotitorii care-i treceau pragul cu zâmbetul pe buze, s-o evalueze și să găsescă motive s-o expedieze. Suntem cu toții aici oameni numerotați. Asta-i era și teama cea mai mare. Trăia cu deznădejdea că nu mai poate să facă ce făcea la 40 de ani, dar se căznea. Pregătea Crăciunul la bucătărie, și a venit mașină de pompieri, era să ia foc blocul. Îi era teamă că îi fură cineva banii din cont, pe care-i lăsase ultimul bărbat, invalid de război, ca rentă pe viață... N-o să spun că Leonie simțea cât îmi e de greu și mie, cum tăceam mult, să respir cât mai puțin odorurile descompunerii, cum o găseam în curu' gol pe jos, aproape inconștientă... Nu ajungea până la veceu singură... Cum îi făceam băie, cum o stergeam, și, până plecăm, iar făcea pe ea, și multe altele, Să-ți zic cum îi citeam Eminescu dintr-o ediție bilincva de pe aici, și cum adormea mereu la Luceafăru... și că de la ea am învățat limba asta de pe aici care nu seamănă cu nimic... Cât m-a blestemat când mi-am găsit servici și nu mai puteam trece în fiecare zi pe la ea... Port în mine păcatul ăsta cu serviciu, așa a ajuns la spital, nimeni nemaiputând să se ocupe de ea, și nici ea nu mai accepta pe nimeni, decât cele două pisici, Caty și Cher Voyou, cum le-am botezat eu, și care au dispărut într-o zi, probabil venise cineva și le luase pentru Paradis... și cum am moșit-o pe Caty pentru 5 pisoiași, și cum Cher Voyou mă asista... Léonie rămâne pentru mine o visătoare... Stau acum cu ochii-n albul zgrunțuros al tavanului. Parcă-ți simt asprimea gândului în tavanul ăsta. Și totuși, e o asprime care mângâie orice amintire... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate