I

Noaptea rece se prăvale -
Vin tăios de primăvară -
Sus pe vârfuri în pocale
Din ageag și piatr-amară.

Aripa potcoavei taie
Întunericul și-n rană
Lacrimă din colț de Rai e
Fata domnului – icoană.

Duh al spaimelor așează
În iatacul ei, o salbă
De închipuiri și-o rază
Vânătă pe fruntea albă.

Din huceag de morți, departe,
Corb cu pene de cenușă
Și de cobe lasă carte
Uzurpând cu ciocu-n ușă:

Arde și vine,
Vine spre tine
Din depărtare
Tunet de fiare.
Cra-pă mormântul,
bubuie vântul,
Neguri se-adună
zori de furtună.
Din depărtare
Vine călare,
Peste olane,
Zvon de ciolane.
Nu se îndură
Mai dă o tură,
Intră-n cetate
Duhnet de moarte.
Arde și vine,
Vine spre tine
Din depărtare
Tunet de fiare.

Umbra prevestirii crește
Din urzeală, sub aripă
Și din crugul nopții-n clește
Inima stâlcită, țipă.

Icnete mocnesc în buză,
Pletele se-ncurcă, merii
Freamătă mărunt sub bluză
În muțenia chemării.

Tot palatul se răscoală
Și la căpătâi, mămucă
Iscodește dacă-i boală
Vrajbă neagră sau nălucă.

Îi dezleagă semn de moarte,
Jugul brațelor de nană
Și se trece mai departe
Noaptea rece și bălană.

……………………………………………

Vis de borangic se curmă;
Crește geana blând; sihastru’,
Oile de stele-n turmă
Le adună din albastru.

Stei de cremene se împle
Tot castelul prin unghere,
De la poale pân’ la tâmple
De lumină ca o miere.

Din cuibar de levănțică
Și de primăvară mladă
De domnie se ridică
Ca narcisa prin zăpadă.

Caută cusur în undă
Și pe dungă și întreagă
Iar cosița dalbă-n fundă
O sugrumă și se roagă.

Așchii vii de lacrimi suie
Închinate-n desfrunzire,
Pe obrazul cărăruie
Către așteptatul mire.

Parcă-aleargă sub picioare
Tot pământul și plesnește,
Parcă-nvie, parcă moare,
Parcă scade și-apoi crește;

Parcă zarea-i limpezită;
Parcă se destramă norii
Strecurați mărunt prin sită
Și se coc pe prispă zorii;

Parcă printr-o vrajă cheagul
Fericirii prinde-n casă:
Astăzi o va cere dragul
Ei cucon spre-ai fi mireasă.

Dupa rouă-a pus veșmântul
Curcubeul în fereastră
Și-și sloboade-n ceruri cântul
Vesel pasărea măiastră.

Și cu ea și mândra spune
Într-un ghiers de doină lină
Temeri șuie și nebune,
Risipindu-le-n grădină:

Dragostea-i o nucă,
Cine o apucă,
Fără de măsea
Plânge după ea.
………………

Doar pe turle încă-atârnă
Corb smolit ce-aduce carte
De pe alt tărâm de scârnă
De pârjol, de fier și moarte.

II

Veacu-i tânăr. Dau târcoale
Hulpavi mii, cu fruntea-ngustă,
Ochii – sâmburi de migdale,
Gura – falcă de lăcustă.

La hotare focul tace,
Tulnicele zac pe-o rână,
Iar plăieșii vis de pace
Sorb cu pușcile în mână.

E Prieru-n toi dar parcă
'Tinde vraja promoroacă
Peste țară și tătarcă
Hoardă în hangere-o joacă.

Vin cu jariștea-n potcoavă,
Vin scundaci fătați în pustă,
Vin cu sufletul otravă
Și din crupa țării gustă.

Cad sub limbă de hangere
Prinșii; codrul îl usucă
Sub topoare și-n tăcere
Culcă totul sub măciucă.

Peste hotare,
Urlet prin ceață
Taie cărare
Hoardei tătare,
În dimineață;

Lutul tresare
Vuiet și groază
Umblet de fiare
Piei în spinare,
Pe la amiază;

Nu-i stau în cale
Oase străbune
Furci și topoare
Hoardei tătare,
Soarele-apune.

........................

Muiat e castelul în rouă,
Doi tineri prin coamă îi trec;
În aurul zilei petrec
Și-apoi îl împart pe din-două.

“Iubite fă-mi leagăn din brață,
Căci mersu' abia-l înțeleg
Și doru-mi de tine întreg
Se-noadă de-acuma pe viață.

Cer boarea suflării – licoare,
Ce vlaga mi-o dă și mi-o ia;
În fața vlădicii-o voi bea
Ca blestem pe veci și-alinare,

Dar jură-mi sub lacăt de moarte
La troița zilei – rugar-
Sărutul va arde-n Florar,
Pecete-a-mpletirii de soarte.”

“Iubito, ce vis pune floare
Uscată la tine-n cerdac?
Þi-s ochii un tulbure lac
De tot ce va trece-n uitare”

“Iubite, mi-e noaptea povață
Că neguri se cască sub noi;
Departe e tina; strigoi
Venind către mine mă-ngheață”

El juruie-n grabă și râde
Momit de atâta noroc,
Nu bagă de seamă că-n loc
Și zările-au buzele hâde

Și cerul e gârbov; prohodul,
Rotindu-se paseri duium,
Îl strigă aproape de-acum
Și mut e-n pădure norodul.

Tânăr înșăuat de vise,
Þi-s urechile închise,
Ochii sub o taină rea
Doară mândra pot vedea,
Iară nările de foc,
Sânge nu miros deloc?
N-auzi șopot de izvoare;
N-auzi hoardele tătare,
Cum se-agață de hotare?
N-auzi foșnetul din codru,
Cum șoptește că nu-i modru,
Fulger tânăr, de scăpare?
N-auzi muntele cum sună,
A bejenie spre lună
Și cum alba turturică
Uguie de zor a frică?
Nu vezi norii cum se-adună,
Nu simți olmul de furtună?…

...........................

Se umflă în față castelul
Și scrumu-i în spate morman
Căci rugile toate-s în van,
Când pofta stârnește măcelul.

Un murmur de piei și de zale,
La semnul de molimă grea
Coboară zorit în vâlcea
Și smulge tăriile-n cale.

Copitele scrâșnete-n goană
Din pulpele stâncilor scot
Și tremură lumea cu tot
Sub crâncena lor darabană.

Pecingine neagră se prinde
Pe-obrazul castelului – mii
De negi îmblăniți pe frânghii –
Iar el de-obidă se-aprinde.

Se-ncruntă și ceru’a furtună:
Desiș de cordare din Iad
Pe umerii culilor cad
Și pușcile slobode tună.

Se-nchină porțile sparte,
Sub cornul încins de berbec
Și-n urma lui vămile trec
Tătarii cu poftă de moarte,

Iar vântul cu șerpii de ciumă
Târăște pârjolul în cer
Și rugile celor ce pier
Și blestemul aprig de mumă.

.................

Pe urma de aer, în spate,
Se-ntoarce bolind, din surghiun,
Prin țarina umbrelor un
Corb rău ca păcatul de moarte.