…Unde ești ?…
Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le spun…Dar le țin în mine, le adun…,le îngrămădesc până la epuizare, nu le las să iasă în afară…, pentru că asta ar însemna să le vezi…
Iar eu nu știu ce aș face dacă le-ai conștientiza. Îmi amintesc de iluzia trăită acum un an, și nu pot să opresc ploaia în cădere, lacrimile din amintiri, iubirea din privirea ta…
Am trăit atâtea lucruri, am existat în atâtea forme…Lângă, sau departe de tine ?…Mai contează ?…
Momentul se lasă așteptat la infinit…Iar viața mea este un infinit moment de neclintire…
Căldura din ochii tăi, misterioasele coincidențe care ne-au adus aici, acum…Spontaneitatea cu care mă privești, sufletul tău fără vârstă, și zâmbetul din ochii tăi…, totul e straniu…Liniștea absurdă în care m-ai închis, scrijelește în mintea mea o tăcere asurzitoare…, de care nu mă pot desprinde fără a greși…

Linia orizontului își trimite copacii să-mi facă semne…Uite-i, și acum îi văd…Cu mânecile suflecate, întinse la întâmplare : „Hei, trezește-te odată !…Nu vezi că totul s-a sfârșit ?…Mai ai puțin și ajungi la noi, atâta te încăpățânezi să ții cu dinții de imaginea asta a unei iubiri de mult apuse !”.
Dar ei nu știu că eu chiar asta vreau : să ajung la ei…, la acea linie a orizontului, unde totul se înscrie în infinit…Nimic liniar, nimic tern, și nimic palpabil…Spre acolo îmi port energiile, și dragostea…
[…]
Marea…, doar în ea se mai revarsă drumurile pe care ai umblat…, doar în ea, Amintirea își cere veșnicul răgaz de a-și șterge înlăcrimarea…, doar ea mai poate să privească în apele ei, în albastrul pur ce îți transpare limpezimea ochilor, gustul fin al tăcerii…
Dar soarele pe care l-ai adus a împrăștiat umbre…, care intuiesc melancolia și voluptatea suferinței…
Perdelele se rup calm, fără sunet, fără știrea nimănui, în noaptea fără lună…
Fără îndemn, fără glas, adorm…Și te visez, bolnăvicios de legată de tine…Prezența ta, pe cât e de ireală, pe atât e de imaterială…Magia transformă Realitatea în care trăiesc, și mi te redă…, asemenea unei ființe venite din altă lume…, care ar șterge odată granița dintre amintire și prezent…, prin care aș cunoaște din nou Sacrul, în cel mai monoton Profan…
Viața luminii, singurătatea în doi, timpul prelungit la infinit, iarna de afară, căldura ta…Toate mă fac să stau aici, și să aștept trenul care mă duce spre mai târziu…Sunt voci ale naturii care îmi alungă gândul de la tine…, dar eu le spun să tacă, și să aștepte împreună cu mine, venirea ta…Mi-ai promis că vii…
[…]
În ziua aceea, când am ieșit din sală cu dezagreganta convingere că te-am pierdut pentru mult timp…, am pășit cu o foame imensă, pe urma pașilor tăi…Îți vedeam prezența pe scările pe care eu nu ajunsesem încă, și simțeam cum te pierdeam la infinit…
Dar pentru prima oară, eram fericită…Durerea de a te iubi, ploaia care se revărsa în cascade, amintirea din vise și visele din nopțile fără lună, mi-au dăruit împlinirea ce am crezut că numai tu mi-o poți da…
Și totuși, te priveam cum mergeai, și mă durea că nu poți să privești în spatele tău…Așa că am continuat sub acel moment, făcând cel din urmă gest – am renunțat la tine…
Pentru lume, e totul imposibil…Ceața în care trăiește nu o lasă să vadă dimensiunea iubirii mele pentru tine…Așa că am renunțat și la ea…Iubirea mea va fi Singurătatea însăși, tu vei fi Liniștea în care ea va dăinui, iar visul meu de a ajunge la copacii cu mâneci suflecate, de la linia orizontului, se va împlini…
Ritmurile Universului mi-o spun…
Până atunci, mă aplec umilă în fața destinului meu de muritor…Și primesc…
E totul…o vagă promisiune că vei fi aici, fragilă precum o iluzie, și statornică precum o obsesie…



Marea, „schimbătoare…, unduindu-se sub apăsarea unei neliniști infinite”…
( „Casa somnului” )