E noapte. Întunericul a cuprins toată lumea. Nici măcar vântul nu mai adie, nici măcar o stea pe cer nu mai este, ci doar luna în singurătatea ei luminează o lume parcă de tot uitată. Din când în când câte un nor mai acoperă regina nopții, pierzându-se toată lumea în întuneric. La marginea lumii a apărut o pădure care este oarecum însuflețită, parcă încearcă să spună ceva.
Deodată a apărut luna în splendoarea ei și stelele încep să curgă pe bolta cerească. Stau și încerc să deslușesc glasul pădurii, după doar câteva clipe ce mi s-au părut ani am deslușit oarecum ce vrea să spună Pășesc cu sfială și intru în pădure și foarte mulți fiori mă trec. Mii de umbre mă întâmpină, mii de umbre mă duc parcă într-un loc vrăjit.
În sfârșit ajung într-un loc unde toate umbrele mă părăsesc și deodată apare în fața mea un lac, iar la marginea lacului o barcă ce era legănată ușor de valurile lui. O voce interioară îmi spune să urc. Am urcat, iar barca singură se îndreaptă spre o insulă ce mi se pare a fi tărâmul dragostei. Când am ajuns la mal cobor și totul deodată dispare. O stea pe cer mă îndeamnă să o urmez. Pe o cărare luminată de dragoste…ajung într-o poieniță iar din depărtare, te văd, sub un copac pe tine. Încet, încet, mă apropii de tine cu o oarecare teamă…fața ta deși straină, îmi pare cunoscută.
Încerc să spun ceva dar buzele tale fierbinți, le simt pe buzele mele și simt că a trecut veșnicie. Apoi cuprind trupul tău firav în brațele mele și stăm, și stăm, ne privim unul pe altul. Încerci să spui ceva, dar zăpăcit fiind de dragoste nu înțeleg, și…îmbrățișați fiind am adormit unul lângă altul.
Apoi…dimineața m-am trezit mângâiat fiind de razele soarelui și mi-am dat seam că totul fusese un vis…un vis în care aș fi vrut să trăim veșnic…