A început pe furate, ca Moș-Ene pe la gene...Nu m-am opus pentru că nu am înțeles...sau poate că doar în aceea fracțiune de secundă am priceput lumea în perfecțiunea ei desăvârșită...a fost o clipă pe care am înțeles-o pe deplin și în care totuși nimic nu mai raționa cum trebuie în mine. Dar o astfel de clipă este cel mai pur și sublim adevăr, este starea deplină, este momentul de trăire maximă... Logic că urmeză o cădere bruscă și dureroasă, dar clipa aceea în care te aflii într-o cu totul altă dimensiune merită orice blestem s-ar coboarî apoi asupra ta. În fond sunt legile naturii, legea compensației!
Astfel mi-e clar că astfel de legi funcționează și aici în tribunalul dumneavoastră. Așa ca voi refuza pledoaria avocatului meu... NU! NU am fost nebună... sau dacă am fost e pentru că nebunia voastră zilnică nu poate percepe puritatea realității decât ca pe o malformație. Sunt vinovată!
Nu mi-am ales arma cu bună știință. A fost mai întâi un joc inocent. Mă jucam, radeam cu poftă, tresăltam la fiecare vibrație. Adormeam adeseori visându-mă într-un univers paralel, fericită... Am început să cred că arma aceea a fost special creată pentru mine... în fapt la aceea vreme nu era o armă... nu știam cât de otăvitoare poate să fie, cât de letală. După o vreme, când m-am convis că nu mă poate răni, mi-am convis stăpâna să deschidă ochii asupra ei. Era un joc inofensiv, nu avea de ce să se temă dacă se juca cu ea și o primea în casa sa. O vreme – ce-i drept pentru puțin timp – totul a părut să se înlănțuie de minune. Stăpâna avea acum talismanul ei norocos, radia de fericire, plutea, iar eu dupa o lungă perioadă de ignorare eram din nou în centru atenției. Totul avea să se sfârșească curând. Sora mea mai mare, mereu ocupată cu rezolvarea diverselor probleme arzătoare privind siguranța vitală a stăpânei, și-a aplecat privirea asupra acelui izvor de fericire ce-i vrăjea stpâna. Așa au început intrigiile, și uneltirile de trezire la realitate. și cum să nu asculte stăpâna de vocea rațiunii? M-am simțit rănită, m-am rupt în mii și zeci de mii de bucățele, dar am încercat să lupt până la ultima suflare. Am încercat să împrumut câteva trucuri de la sora mea și să o fac pe stăpână să vadă singură adevărul și drumul cel bun, dar nu mi-am dat seama ca tăcerea surorii mele ascunde o lovitură apriga. Eu nu puteam să văd astfel de mârșevii deoarce nu-mi stă în caracter...nu pot să mint, nu pot să mă prefac, nu pot să înșel... sunt blestemată să fiu sinceră până la capăt. Așa că sora mea, deghizată într-o imagine deformată a mea s-a înfățișat înaintea stăpânei și a aruncat-o spre talismanul ei norocos într-o manieră atât de oribilă încât bietul talisman a devenit o arma... o armă ce a ars-o pe de-a întregul printr-un venin de autoapărare pe ...
Au urmat luni de zile de comă, de incertitudine.... Când în cele din urmă stăpăna a dat semne de revenire m-a aruncat în această închisoare a uitării, a dezolării și a pierzaniei. Acum distinsa mea soră din marinimia-i îmi oferă șansa acestui proces al reabilitării??? Nebunie temporară?? Regretarea amarnică a celor întâmplate?? Promisiunea neinterferării pe viitor în viața stăpânei?? Renunțarea la dreptul de a avea o opinie?? Niciodată !!!! Prea stimata mea soră, prea iubita mea stăpână... nu voi face nimic din ceea ce îmi cereți. Nu-mi voi trăda niciodată ființa. Așa că lăsași-mă pe vecie închisă cu mii de lacăte în această sumbră cutie aruncată pe fundul oceanului fară posibilitatea de a fii din nou liberă! Pentru că dacă mă veți elibera, voi arunca aceea arma atât de letală, acel talisman norocos din nou pe poteca vieții voastre, iar de data acesta dacă vă veți opune, să fiți siguri că vom muri... Nu va fi doar sufletul de data asta, ci și trupul...