Degeaba am revenit peste ani la casa pitică, ascunsă de cei doi duzi mari, în speranța că amintirile se vor lega din nou prin lucrurile prăfuite, zdrențuite de timp, rănite de atâta uitare, în mijlocul cărora crescusem.
Se destrămase țesătura fină a acelor vremuri, de parcă toate fantasmele copilăriei se scufundaseră pe sub pământ, rareori sclipind, ca și luminile tainice deasupra comorilor, dar numai pentru ochii celui ales. Pierdusem un spațiu și un timp, nealterate de lumea din afară. Ca și bujorii enormi, cu bulbii mari cât vrabia din grădina bunicii, se ofiliseră ceasurile după-amiezelor petrecute în camera aceea mirifică, unde mă atrăgeau vara răcoarea pereților proaspăt văruiți și lumina difuză ce abia pâlpâia prin hârtia albastră pusă în geam și iarna mirosul merelor coapte tolănite în cuptor. Unde dispăruseră glasul moale al bunicii, trecerea ei duioasă, ca o părere, pe lângă patul meu, ademenitorul borcan cu dulceață de gutui și oala de pământ cu apă rece, din fântâna ca un cocostârc pribegit prin curtea noastră, ce mă așteptau când deschideam ochii? Ca și cum n-ar fi fost niciodată, ca și când o carte s-ar fi terminat, când cu tristețe dai peste nedoritul "sfârșit", când știi că eroii s-au pierdut printre rânduri, dar chipul, mimica, gesturile lor ți le-ai ascuns numai pentru tine, undeva, în colivia strâmtă, dar primitoare a sufletului, pentru ca la asfințit să-i rechemi și ei, docili, să-ți apară fulgurant prin fața ochilor adumbriți de lacrimi,rănindu-ți memoria, auzul, vederea. Totul.
Nu voi uita imaginea bunicii în grădină, sub bolta de vie, picotind ușor, cu nelipsita Biblie pe genunchi și cu ochelarii cu sticla plesnită la ochiul stâng. Așa o văd și acum, petrecându-mi trecerea, ninsă de vremi, troienită de veșnicie...