agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-10 | |
Erau undeva în centrul orașului. Era un oraș mare, cu multe mașini, mulți oameni, gălăgie, aer închis și poluat… Și stăteau jos, acolo în centru. Și ascultau. Câteva rațe, doi pescăruși… și apa. Se auzea apa clipocind când păsările își luau zborul. Și vedeau… copaci, sălcii înverzite de primele raze ale primăverii… dar și copaci uscați. Cândva vor fi verzi și ei, căci uneori lucrurile bune vin fără să le poți controla…
Era un lac verde, cerul era înnorat și cenușiu și ei stăteau pe iarba ce începea sa prindă verde… Era udă… plouase în dimineața aceea, dar nu conta. Căci mai frumoasă decât ploaia, era iubirea pe care ei și-o purtau în suflet... Undeva… Pescărușii zburau în jurul lor… fără să știe... La fel și oamenii, treceau prin jurul lor fără să știe… Căci în viața lor grăbită, ei n-aveau timp să mai observe… câtă frumusețe era între ei, lângă ei... Un simplu parc. În care nu fuseseră poate niciodată înainte. Căci orașul era mare, și să ajungi dintr-o parte în alta necesită mult efort din partea oamenilor. Ei nu știau decât drumul până la serviciu și-napoi... și poate un singur parc, aproape de casă. Un fierăstrău se auzea tăind copacii - curățenie de primăvară… Și blocuri. Se vedeau blocuri înalte și puse paralel între ele… Totul părea așa organizat, calculat… la fel ca oamenii. Nimic nu e spontan, nimic nu e condus de inimă pentru unii dintre ei... Dar se pare că în viața aceea aglomerată și petrecută în viteză, ei doi își găsiseră timp să stea pe iarbă, într-o zi mohorâtă de început de primăvară. Un colț numai al lor, măcar în acea clipă… Și soarele le încălzea timid obrazul drept, bătând spre ei. Câteva flori galbene inșiruite pe crenguțe, copaci uscați și sălcii ce beau apă cu vârfurile crengilor… Și oameni… mai sunt oameni care se plimbă. Cu gândul poate la probleme… la dureri… măcar se plimbă. Poate simt ceva. Un tractoraș trecea pe lânga ei acum, cărând în spate cine știe… “Și rațele își făceau drum, prin unde către veșnicie…” - făceau versuri privind lacul… Era umedă iarba, o atingea ușor cu palma - simțea stropii de rouă sau de ploaie… Ce răcoare plăcută în mâna lui… Vedea mașini cum trec pe stradă în depărtare, și într-o parte și în alta… Era înconjurat de material… și totuși el vedea pescărușii cum zboară... Ce combinație de uman și de divin… Poate că era singur. Spusesem că erau doi? Poate al doilea… poate Ea era în El… Poate era singur de fapt. Și vedea insula aceea din mijlocul lacului… De fapt nu era în mijloc, ci într-o parte… acoperită de atâtea sălcii și atâția copaci că nu se vedea centrul ei… “Acolo aș petrece o noapte”, își spunea el… pe-o pătură, pe jos pe frunze… Nu s-ar vedea cerul probabil de crengi, dar s-ar auzi lacul, și rațele ce dorm acolo… Căci frumusețea e ascunsă în sufletul nostru… și cum sufletul e ascuns în noi… prea rar vedem atâta frumusețe. Dar nu-i nimic, alegerea ne aparține… nu ne ține nimeni din a simți… e vorba că nu vrem. Alte lucruri sunt mai importante… de ce să renunțăm o oră la ele pentru un sentiment pe care-l întâlnești la tot pasul… Închide ochii… și simte aerul și iarba… și poate… îți vei aminti cine erai, când erai copil…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate