agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-22 | |
FADO
Por eso con orgullo Te doy esta inspiración Victor LAY I O incizie absurdă cu rezultat incert, o radiografie a zilei de azi, o radiografie continuă și continuată, o praeter-radiografie, o privire dincolo de limitele și ocluziile firmiturilor de piele calcinată, dispersată într-o geografie vioaie și bogată dincolo de hotarele fiecărui por… O geografie a golfurilor cu irizații roșcate și roșiatice sfâșiind mări împurpurate, despărțite arbitrar de biciul și voința unui tiran sanguinar de altă dată (de când? Din epoci demult apuse, crepusculare așadar, revolute, învârtite în pași limpezii și incerți, instabili, ai unui tangou solidar, La Cumparsita poate, sau El Choclo, de ce nu, o muzică brutală a unor epoci trecute, antice, vechi, vetuste, epoci prăfuite din care se desprinde doar amintirea acestor tirani ai gândirii, tirani ai gărzilor de corp… Într-adevăr, despre ce vremuri este vorba? Despre ce tirani? Despre ce gândiri? Și ce a mai rămas –azi- din ele? Nada, nada unor flori de crin aruncate cu o studiată și elegantă neglijență pe un cenotaf…), o geografie a insulelor și a monticulilor insulari palpabili cărnoși, risipiți aiurea pe nisipul plajelor acelorași mări descriind trepte alternative de culoare, în unghiuri diverse de luminozitate transpersate toate și în întregime de culoare, mai mult sau mai puțin adânci, culori ale influxurilor, fluxurilor și refluxurilor nervoase, înecate alternativ de maree largi, selenare, maree ale unor mări mute, cu sumbre tăceri, cu luminoase priviri, cu striații emeraldine, cu striații opaline, perlate, irizate, zdrobite, cu buchete rubinii și întregi, cu buchete depline, drepte precum clopotnițe de biserici bogomile, jebem ti bogu, bogdaproste, bogdanîntâiîntemeietoriul, boguslav și bogudare, îmbogățite uraniform, azvârlite din cer, striații versatile și versificate pierdute la marginea unor oceane înfuriate, dispuse aleatoriu în harpocratică balanță a exploziilor… a erupțiilor solare… Geografii împurpurate, geografii și atlasuri ale deflagrațiilor continue, continuate și succesive, justificate și scuzabile, geografii sprințare și ludice, rezultând din excesul de cafea fierbinte, fierbândă, opărind, din revărsări nicotinice, inerente și obligatorii, forme imprecise și incinerate, geologii incerte, incizate, după cum a fost deja precizat supra, geologii fără note de subsol într-o veselă și ludică incinerare, geografii imerse în valuri negru-roșcate de sangria, spălând plajele și nisipurile delicaților monticuli insulari, cu sau fără irizații, cu sau fără transporturi solare, expuneri uraniene, geo-chtoniene (simple artefacte înșelătoare ale vocabularului narativ), expuneri ale falselor treceri în lumea de dincolo (am apucat să îți spun vreodată că sangria este o specie de vin napolitan –sau andaluz? Ori poate provensal?- având culoarea unui hematom născut cu un moment în urmă?… O băutură vie, ca și etimologia care îi este proprie?… Nu, nu cred… Nu am avut când)… Nimic altceva decât ceea ce poți vedea atunci când privești dincolo… dincolo de stratul de arsură rămas ca testimoniu al discursului tău… sau al absenței lui… O radiografie tăcută a unei geografii purulente-dar vii… De ce îți spun toate acestea? De ce tocmai acum? Care e rostul prezentei însăilări? De unde provine această epistolografie mută (și spune-mi, ești în stare să o auzi urlând? Ah, nu, nu cred…)? Ne întoarcem la geografia care precede istoria prin fapte deja îmbătrânite moral de repetiție, la deflagrațiile argintii și la sinapsele cristalizate, calcinate, ale unui deșert atomic, trebuie să revenim… acolo…. Avem nevoie de asta… Un studiu în roșu? O privire echidistantă, dar globală (și care privire vioaie de amic, de amicis, nu se vrea oare astfel? Până la urmă, eu și cu tine nu suntem altceva decât prieteni? Sau poate amanți? Ori –de ce nu- imagini răsturnate într-o oglindă convexă, imagini concave într-o oglindă răsturnate, imagini din care sensul a fugit, de mult… Dacă a fost, cândva, acolo… Iar privirea ta, privire de amic, de amicis, privire de cartograf amator și amans, în același timp, privire azvârlite pe după viroagele omoplaților atunci când ochii mei nu sunt acasă, priviri strecurate printre gardienii genelor tale, lungi, sau stufoase, sau arcuite, priviri galopante, deferlând peste gradenele pomeților de obraji, evitând obstacole abrupte, țâșnind cu coama în vânt de-o parte și de alta a nasului, repezindu-se cu furie asupra zâmbetelor cu care însoțeam torentele de aer împins încoace și-ncolo de o vorbitoare fastidioasă, priviri piezișe a doi duelgii ascunși de ambele părți ale unei bănci vârstate de grafitti-uri indecente, priviri fandate, fondate priviri evazive, defenestrări rapide ale ochilor tăi mirați, tăceri schimbate cu subînțeles, priviri nervoase, priviri nevropate, privirile mele oprite in extremis pe văi alunecoase și mătăsoase pe care nu mi-a fost dat să le văd decât o dată, cândva, demult, priviri stopate cu pieptul, fără viitor, cu soluție de continuate, priviri care trec în dribling pe lângă ale tale, priviri goale și golite, priviri golașe, priviri jilave tăvălindu-se pe iarba roșcată a Edenului tău, priviri de bun augur, și deci inutile, priviri în coadă de ochi, sau în coadă de cal, ori de rândunică, priviri elegante, priviri cu contur rimelat, priviri demachiate pe care nu le-am văzut niciodată eu, gurmande, priviri aburind, priviri fezandate, marinate, priviri înăbușite la tavă, sau priviri servite natur, niciodată zaharisite, niciodată stafidite, flambate, uneori, flamboaiante alteori, priviri gotice, niciodată romanice, priviri cu feniciene purpure, priviri sidefii, eritreice, cirenaice, tripolitane, pentapolitane, hexapolitane, priviri napolitane sau andaluze, priviri dansând în lumina tremurândă, priviri avântate cu care m-ai țintuit peste tine, priviri înfrigurate, priviri frustre, priviri frustrate, priviri echidistante, așadar, așa, dar până la urmă tot nu am înțeles de ce, de ce toate privirile amicale se vor echidistante, iar tu nu ai avut niciodată amabilitatea să îmi explici, să te explici, să mi te explici)? Îngrămădirea factice a unor cuvinte-mărturie despre lumi postfactuale… și contrafăcute? Contraforturi pustii la margini de sahare de unde nu va rezulta niciodată… nimic?… O incizie imprecisă pentru a observa gândurile care se ițesc de-a valma în straturile succesive al unei noi geologii… Asta îți pot oferi –acum- … și tot ce-a mai rămas: golfuri mai mari sau mai mici, prezente ca o vestimentație barocă împrejurul unui mări dispărute temporar, golfuri care dantelează cu neîndemânare o lume dispărută, din care s-a scurs tot ceea ce era vin, tot ceea ce era viu, tot ceea ce era rubiniu, sau tămâios, golfuri mai mari sau mai mici cu brandenburguri cândva albicioase și bine temperate, cu revărsări de picături care vor deveni chihlimbar arestând cine mai știe ce miriapod uitat de Dumnezeu printr-un buzunar al creației, golfuri în jurul unor insule cu aceeași consistență, insule strategice ale vechilor golfuri și bazine portuare care nu au găzduit niciodată triere, hemiolii sau pentecontere, ale învechitelor golfuri dominate de coloși pe sub picioarele cărora se scurg toate bogățiile lumii, jebem ti bogu încă o dată, bogudare, bogdaproste și iartă-mi intermezzo-ul, da, știu, vrei să spun mai repede ce am de zis, vrei să ajung la subiect, dar acesta e subiectul, golfurile vii și calcinate ale unui arsuri, îndoituri cutanate ca urmare ale prelungii expuneri la un soare cu microunde, golfurile vii și crocante cu supurații tămâioase, golfuri burgunde cu încrustații de muscat, muscat ottonel de proaspătă recoltă, amestec inexact de golfuri, insulițe, bazine și bazinete, peninsule care avansează periculos de mult în această mare, relief marțian, cu reflexii feroase, într-adevăr, acesta este singurul subiect despre care mai putem vorbi acum, noi doi, eu și cu tine, acesta și nu altul… Da, știu, îți e ușor să vorbești astfel: de fapt, ce ai făcut tu până acum? Ai așteptat? De când? Din acea primă zi pe care mi-ai povestit-o de nenumărate ori, da știu, cum ți s-au împotmolit ochii în decolteul meu (delicioasă imagine, spui tu. Sunt de acord), despre incoerențele primelor mele cuvinte, despre soarele neașteptat aflat dincolo de ușa pe care ai fi ezitat să o deschizi în acea zi, dacă cineva ar fi putut să te prevină că voi fi înăuntru (-dar unde dracu’ crezi că fusesem până atunci? În Patagonia?), despre cealaltă geografie reflectată pe pereți de niște stângace desene în culori ale sintezelor unor peisaje pe care nu le vezi decât după ce ai mituit bine contul bancar ale unor agenții de turism? Stai… stai puțin… cum mai descrii tu acea zi? Fastidioasă, la început, până te–ai izbit de decolteul meu? Și ce altceva ai mai văzut? Fusta? Trasă dincoace de genunchi? Dar era acolo încă de pe vremea când tu erai dincolo de ușă! Spui că în mod normal nu ai fi văzut nimic din toate acestea, pentru că te-ai fi îndreptat unde eu nu putusem niciodată vedea? Oh, dar te auzeam -dacă ai fi vorbit… Și îmi mai vorbești despre delirul care a urmat în pașii tăi, despre savoarea unei halbe de bere (nu te întreb cum ai ajuns acolo. Devenise deja o tradiție, știu), despre cercul acela care te-a intrigat pentru că l-ai studiat intensiv pe degetul meu inelar… Da, într-adevăr, iată ceva nou… Un cerc… în iarbă… Dacă știam că ești acolo? De unde vrei să știi? Dacă te simțisem? Ce importanță are! Ai simțit-o tu, pentru amândoi, și oricât de mult ai schimba învelișul morfologic al acelei zile, sintaxa ei rămâne aceeași. Eternamente (-cum spui tu!) aceeași. Da, știu, e o chestiune de ritmică. Chiar crezi că am să îți vorbesc despre acea zi? De ce aș face-o?… Într-adevăr, îmi e ușor să vorbesc despre toate acestea, acum, de la înălțimea acestor monticuli insulari în care s-au metamorfozat obrajii mei, cu echidistanța nedorită a delirului meu (-pot spune: al nostru? Mai pot spune, oare, asta? Tu știi cel mai bine. Acum). Eram acolo, e drept, ca și tine, eram acolo, dar aș vrea să nu fi fost, chiar dacă știu că nimic din toate aceste rânduri nu ar mai fi posibil, eram acolo, la dreapta ta, apoi în spatele tău, ros de o singură, unică întrebare cu subiect circular, cu aspect inelat, cu ornament etic, ba chiar moral, aș spune, și nu mi-e rușine să o admit. Mi se împiedicaseră ochii în decolteul tău, îmi izbiseși privirea și mă clătinam pe scaunul deloc elegant, frecându-mi circumvoluțiunile răsfrânte prin acoperișul osos de sub păr, uitând că era cald afară, uitând care erau atribuțiile unui tamias într-o cetate greacă (de fapt, nici nu le știusem vreodată), gândind un singur gând priponit de semnificația reală a acelui cerc… în iarbă, neștiind dacă mă bucuram să îl văd sau dacă mă întrista. În fapt –și trebuie să o admit din nou- nu aveam curajul să te întreb care era rostul lui, și nici nu mă vedeam ieșind cu tine triumfător de-acolo ca un cruciat dintr-un Ierusalim promis și luat cu asalt. Mă înspăimânta ideea că un astfel de deznodământ era posibil, sau, dimpotrivă, că nu ar fi rezultat niciodată din ceea ce eram eu… și tu. Mă bucura inacțiunea mea, decisă pe loc, în câteva clipe, mă bucurau curbele lui Gauss pe care îmi cutreierau ochii fără odihnă, mă bucura tot ceea ce puteam avea în acea zi cu soare și îmi era frică pentru a doua zi. Eram acolo, mă bucuram și mi-era frică, eram acolo, la dreapta ta, și m-am bucurat să îți aud vocea (de fapt, m-am oprit hipnotizat din reverie pentru a te asculta fără să mă intereseze prea mult ce spuneai –ai fi putut atunci să îmi explici că pământul e plat și înghesuit la etajul trei al unei clădiri vechi și reconstruite după un bombardament, ori că soarele se învârte în jurul unui desen spânzurat de pereți. Te-aș fi crezut), te ascultam fără să realizez prea bine unde mă aflu și de ce, eram acolo unde vorbeai tu –și asta mi-era de ajuns-, te ascultam înțelegând că începeam să mă trezesc dintr-un somn cataleptic și morbid, vorbele tale mă stropeau pe obraji (atunci nimic mai mult decât dune imobile ale unui deșert aflat în plină mișcare spre oraș) ca apa rece și înspumată de dimineață, se repezeau în fața mea cu furia unei hiene, mă înșfăcau de păr și mă afundau cu capul înainte și cu răsuflarea blocată într-o chiuvetă cu apă rece unde aveam să trăiesc o mie de vieți, și mai presus de toate, una anume, mă asurziseră ca un urlet de bătălie, și chiar dacă nu îmi reluasem deplina posesie a domeniului meu, reîncepeam să mă simt acasă. Pentru că tu vorbeai. Mă întreb: dacă mi-ai fi cerut atunci să reconstruiesc vreun colos sau vreun mausoleu uitat și pierdut, aș fi făcut-o? Cred că da. Și asta pentru că eram acolo. Și tu vorbeai. And now you’ve come along… yes, you’ve come along. Mi-aș fi dorit să nu fi fost niciodată acolo, sau poate măcar o săptămână mai târziu, și-atunci –cine știe- poate că aceste rânduri nu ar mai fi fost scrise niciodată, dar mă sperie ideea că aș fi putut veni acolo cu doi ani mai devreme sau cu un an mai târziu iar rezultatul ar fi fost același, pupilele mele s-ar fi mărit oricum, gândurile mele ar fi căpătat un ax cardanic, imaginea aceea s-ar fi imprimat peste întregul meu comportament, și orice aș fi făcut sau aș fi putut face ar fi avut același rezultat . Ideea că eram prins în capcană înainte chiar ca lațul să fi fost înnodat și strâns, ideea că orice s-ar fi făcut aș fi ajuns, oricum, acolo, doi ani mai târziu sau doi ani mai devreme – iată ceea ce mă înspăimântă. Și mă liniștește, în egală măsură. Dar am fost acolo în acea după amiază, după o cafea băută în grabă și absent din propriul meu craniu, oricum, am fost acolo, după un marș forțat, am fost acolo atunci. Dincolo de aceasta nu mai e nimic de spus. Asta crezi tu. Asta aș vrea și eu să cred, la rândul meu. Ar fi ușor și convenabil așa, ar fi simplu să mărturisești că îți fusese frică, ar fi prea simplu să spun că îmi era oricum imposibil. Amândoi am fost îmbrățișați de alte brațe la numai câteva ore după aceea, amândoi am fost mușcați atunci (altfel tu nu ai scrie nimic din ceea ce îți spun eu acum), mai mult sau mai puțin, și nu văd nici o diferență dacă ai fi venit cu un an mai devreme sau mai târziu. Tu ai fi băut oricum berea pe care ai băut-o, eu nu-mi amintesc ce am făcut apoi, căci nu mi-a fost greu să mă desprind de ochii tăi, atunci ca și altă dată. Nici eu nici tu nu știm prea bine ce s-a întâmplat atunci, și ce importanță mai poate avea? După amiaza aceea le-a cuprins în ea pe toate celelalte care i-au semănat în lunile următoare, nici măcar nu știai dacă am un nume (spui tu, dar nu era evident că primisem și eu unul în primele zile ale creației?), iar tu, ca un Adam în vilegiatură ce erai, mi-ai găsit unul pe măsură. M-ai întrebat măcar dacă mi se potrivea sau dacă îl acceptam? Nu, stăteai acolo, la dreapta mea, sau în spatele meu, adesea nici nu știam dacă erai acolo, nu-mi vorbeai și nici nu aveam cum să îți vorbesc – dar îmi dăduseși deja un nume. Știai cum îmi mișc șoldurile sau cum vorbesc pe limba mea sau a altora, știai că prefer să port fustă în loc de pantaloni, știai –nu mă îndoiesc- și că eram născută toamna… și totuși îmi dăduseși un nume. Da, știai oricum mai multe decât știam eu despre tine, sau decât aș fi vrut să aflu. Ei și? Dar ai de gând să continui cu istorisirea ta, căreia i-ai dat oricum cep de o mie de ori? Da, după amiezele care au urmat i-au semănat întru totul. Aceiași întrebare nerostită, mută, surdă și oarbă, aceiași întrebare care mă amuțea, mă asurzea și mă orbea pe dinăuntru, aceleași forme care mă confiscau pentru o oră sau două, indiferent că ningea sau ploua afară, aceiași întrebare și aceiași priveliște care se țineau scai de mine ca un copil legat de mâna mamei lui în zi de piață, și nici măcar nu știu ce îmi era de ajuns: faptul că mă întrebam, ca Arhimede înainte de prima lui întâlnire cu un soldat roman, care era rostul și sensul acelui… cerc… în iarbă… sau faptul că erai acolo și că pentru o oră sau două aveam biletul meu de intrare liberă într-o galerie de artă, zgâindu-mă la fiecare pânză, fără nici un fel de comentarii. O, dar trebuie să fi fost mai mult, judecând după îndârjirea cu care îmi avântam ochii peste planiglobul pe care îl desfășurai cu voluptoasă ignoranță în fața mea, omițând să adaugi notele explicative care să mă ajute să ajung în Catay sau în Cipangu, după vântul care sufla mereu din pupă atunci când treceam printre recifurile tale de corali unde aveam să eșuez mai târziu, cu siguranță a fost mai mult, judecând după spaima pe care o aveam atunci când deschideai gura (-și ce aveai să spui, în caz că te-aș fi auzit?), după spaima care mă gâtuia atunci când timpul nostru săptămânal expira și mă gândeam, înfiorat, la mulțimea vidă de barbari sau nomazi care ar fi putut apărea pentru a te răpi (și asta fără ca tu să protestezi prea tare), după părul meu care refuza să crească făcându-mă să-mi simt urâțenia de fiecare când îmi treceam mâna prin periuța care îmi servea drept pleată (o! De-aș fi fost Ahile, acel Ahile pe care nu l-am suportat niciodată, acel Ahile de dinainte de moartea lui Patroclu, deși de-abia atunci personajul lui Homer se arată și el omenesc, prea omenesc. Dar nu eram Ahile, nici înainte, nici după), trebuie să fi fost mai mult, judecând după mâna care îmi apăsa până la sufocare mărul lui Adam (trăgându-mă de tendon în jos, în apa neagră a uitării și nemuririi acelor clipe, acum uscate și ofilite pe două foi de hârtie) în momentul în care îți întâlneam ochii, după colții cu care mușcam din tine sau după ghearele care îmi înșfăcau gâtul și obrajii atunci când plecai… Da, am descoperit plăcerea de a merge agale în urma ta, cu o crescută stare de amară bună-dispoziție, căci nu știam unde mergi, deși aș fi vrut să o aflu. Inventasem, prin urmare, un ritual hebdomadar, atunci, pe care îl duceam la bun sfârșit cu religioasă devoțiune, dacă îmi permiți să o spun, ritualul de a fi acolo, de cele mai multe ori în spatele tău, hrănindu-mă din umerii tăi ca un uriaș flămând (eram orice, atunci, dar nu un uriaș), cu țeasta stând uneori să-mi pleznească sub povara absurdei întrebări (despre care am descoperit ulterior că nu era decât o scuză comodă pentru a îngropa frica aceea înăuntrul meu, frica de a o lua de la capăt, sau frica de a încerca ceva, frica unui copil cumințit de a mai aprinde chibrituri după ce flacăra lumânării a trecut cu mult dincolo de al doilea rând de crengi de brad, frica de mare a unui înotător celebru care nu a mai văzut noaptea felinarul iubitei. Aceiași frică din care îți fusese sculptată imaginea, care nu avea în comun cu realitatea decât faptul că semăna vag cu tine în felul în care îmi zâmbea. Aceiași frică pentru care nu pot da nici un fel de explicație, și care nu are nici un rost, ca și absurdul cerc în iarbă care o masca)… până în ziua în care am încetat să mă gândesc la tine. Dar mai e până ajungem acolo, spun eu acum… Și ce altceva ai să mai spui? De ce te înfunzi în acele dupamiezi? Oricum nu duc nicăieri, oricum nu e nimic de spus despre ele, cu atât mai mult cu cât eu aflasem deja ceea ce îmi trebuia să știu despre tine, cu atât mai mult cu cât totul începuse să se clatine în jurul meu, atunci (asta în caz că ai crezut că m-aș fi gândit la tine), mă clătinam și eu în acord cu ceea ce mi se întâmpla, era firesc să fie așa, și îmi e greu să îți spun sau să te aud spunând că a fost sau nu vina mea. Îmi e greu pentru că nu știu dacă e așa, și nici nu știu dacă ar fi cazul să te cred pe tine, ori să mă încred în tine (tu nu ai fost atunci acolo, și nici nu îmi doream să fi fost. Þi-am arătat-o în cel puțin o ocazie, de altfel). Tot ceea ce se întâmpla mi se întâmpla mie, pereții lumii mele nu mai aveau consistența de odinioară, eu însămi nu mai știam dacă mă pot sprijini de ei, forța lor aparentă îmi făcea teamă, acum, mă speria gândul că s-ar fi putut prăbuși peste mine din senin, îngropându-mă sau strivindu-mă sub întreaga lor greutate și soliditate care altădată mă determinase să am încredere, și eram poate și mai speriată de aerul rece din afara lor, nimic nu mai arăta ca înainte, chiar și atunci când încercam să mă deprind că nu voi mai locui înconjurată de acei pereți care ajunseseră să mă sufoce (oi fi oare claustrofobă și nu știu? –dar acesta e un gen de întrebare care îți e tipic ție), pe care îi râcâiam pe dinăuntru îngrozindu-mă totuși că s-ar putea surpa într-o zi, iar apoi s-a întâmplat ceva, sunt sigură, ceva care a grăbit alunecarea burlescă a dansului macabru și nimic nu a mai fost ca înainte (dar existase, de fapt, „înainte”?), dar am să te rog să nu îmi ceri să vorbesc despre asta, să nu îmi ceri doar o dată, pentru că ar trebui să îți ofer cel puțin cinci variante credibile ale poveștii, și eu însămi nu aș mai ști ce să cred (așa cel puțin conserv gustul putred al acelor zile și nopți de care nu vreau să îmi amintesc și pe care nu vreau să le văd întorcându-se- Și tu știi asta, nu?), o anumită savoare pe care nu mai vreau să o gust… Nici măcar nu îmi pot aminti bine acele după amiezi, pentru mine ele nici nu mai există, ele și toate felurile în care am încercat să îmi explic zilele din care s-au desprins (de fapt, nu mi-am prea bătut capul cu ele: esențial era că le-am trăit). Știu că râzi de mine pentru teama pe care o aveam atunci, pentru teama pe care ai intuit-o de-abia acum, de aerul rece de dinafara celor patru pereți care mă sufocau și de care aveam totuși nevoie, știu că râzi de faptul că nu știam (dar nici nu aveam nevoie) să prețăluiesc libertatea pe care o dobândeam și nici să mă înfrupt din ea (aș vrea să te văd pe tine rozând oasele unui ciumat, știind că acel bolnav de ciumă ești tu… Mi-ai zâmbi invitându-mă să iau și eu o porție?), că mă grăbeam să o scot cât mai repede la vânzare înainte ca virtualul ei cumpărător să observe cât de putredă e, că dădeam zor să găsesc alți patru pereți și un nou cerc, și asta cât mai repede, că desfășurasem toate vicleniile femeiești care te fac să rânjești atât de ironic, că nu mi-am pierdut timpul să reflectez asupra situației (uită-te la tine!) ci am acționat, am prins șansa din zbor și am legat-o de mine, cu aceiași forță cu care m-am legat eu de ea, eram un animal azvârlit cât-acolo și nu am făcut altceva decât să alerg pentru a-mi prinde coada stufoasă (cu acest amănunt ești, sper, de acord!) într-o capcană identică cu aceea din care scăpasem, da, știu că râzi de mine pentru toate acestea. Dar astea s-au întâmplat atunci – și tu voiai să mă gândesc la tine? De ce? Ce ai fi avut să îmi oferi? Un măr roșu? Dimineți împurpurate cu o cană de cafea mare și neagră? Și de unde ai fi vrut tu să știu ce vrei tu să faci? Că ai fi vrut să te substitui celor patru pereți pentru ca tu cel de atunci să mă sufoci și pentru ca eu cea de acum să încep să te râcâi pe dinăuntru? De fapt, pentru mine, ca și pentru tine, toate acele după amieze nu au existat. Și nici nu au avut un efect imediat. Bineînțeles că existai: dar Dumnezeu știe cum. Nu aveam timp de așa ceva, atunci. Poate că ai dreptate: acele după amieze nu au existat. Poate că nu erau nimic mai mult decât o joacă, o evadare din recluziunea realității noastre de zi cu zi, sau poate că nu era nici măcar atât. Dacă ar fi să facem un bilanț, eu te priveam iar tu te lăsai privită. Nu avea cum să fie hotărâtor. De altfel, te-am aprobat atunci în alegerea ta (pe care nu o cunoșteam încă). Te-am aprobat și te-am blamat pentru decizia de a acționa, te-am disprețuit chiar, pentru că zgâriaseși miniaturala imagine de jad chinezesc care îți fusese sculptată din spaima mea, Și totuși câteva întâmplări dintre cele de pe vremuri își merită locul aici. Acum știu –dar nu o știam atunci- că eram pe acel culoar în care cercul de pe inelarul tău nu mai avea nici o relevanță și nici un sens (dar asta nu însemna că nu continuam să meditez asupra lui… ce puteam face altceva?!). Acum știu că îți era greu în acea perioadă –nu-ți imagina că mie îmi era mai ușor, dimpotrivă-, dar… Nu mă gândeam nici o secundă că îmi definiseși cu o oarecare exactitate locul de pe planiglobul tău –eu însumi nu îmi dădeam prea bine seama care ar fi trebuit să fie. Lăsam zilele să crească una după alta, sperând într-un deznodământ favorabil al propriei mele povești, zăcând încă fără suflu în urma evenimentelor care mă circumciseseră cu ceva vreme în urmă (nu râde! Se pot lua cu asalt orașe din pricina unei astfel de circumstanțe, care nu apare în nici un tratat de Stratagemata), nu foarte sigur pentru ceea ce avea să urmeze și nici foarte convins că mai exista vreo indestructibilă reminiscență din copilăria mea (de fapt, nici nu mai exista, dar nici asta nu o știam), nu mă mai încăpățânam să cred în nimic, eram credincios doar vechilor mele obiceiuri (să le numesc capricii? Pentru tine ele sunt oricum doar o pierdere de vreme), nu-mi mai impuneam să ajung acolo unde erai și tu (nu mă îndoiesc că nici măcar nu ai observat) decât arareori, eram prieten cu Muscatul de Hamburg, dar nu numai… Scormonind printre cioburile rămase din acele timpuri (secționate sau biciuite din voința unui tiran sanguinar… dar care?…), îmi vine în minte ceva anume. Ce?! Spune odată, dacă ai ceva de zis! [SFARSHITUL PARTZII DE FATZA] {... AICI, AUCTORELE A SCAPAT TASTATURA DIN MANA, S-A OPRIT ... SHI NU SHTIE DACA VA CONTINUA SAU NU ACEST TEXT. PANA IN ZIUA DE AZI, RASPUNSUL NU A FOST INCA FORMULAT. CEEA CE NU INSEAMNA CA ACEASTA ISTORIE ESTE ISPRAVITA - DAR NICI CA VA FI A.D.} |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate