Sub a pădurii poale verzi,
tu două dealuri poți să vezi,
care dulce-l vor cuprinde,
aici satul se întinde.

Un pârâu desparte satul,
șerpuind încetișor,
când se umflă nu e altul,
mai zgomotos, impunător.

Iar la capăt e pădurea,
cu al ei murmur foșnitor,
cu piscuri săltând aiurea,
vrăjind drumețul trecător.

Unde sunt șapte izvoare,
zgomotos se scaldă-n soare
cristalina apă dulce…
apoi înspre Olt se duce.

Aici sunt oameni muncitori,
cu glasuri blânde, zâmbitori,
din cei religioși, cuminți,
cu inimi deschise, cinstiți.

Iar cărăușii renumiți,
căutați sunt de cei veniți
din patru zări vecine,
pentru muncă… sau suspine.

Un sfânt clopot în sat este,
făurit de mâini măiestre.
De ploi, trăsnete, furtună,
de nori negri se adună,

din negură de vremi sfințit,
mereu norii i-a răspândit.
Un glas sfânt prin propagare,
dă vieții altă culoare?

Căci și omul de este sfânt,
naturii-i spune un cuvânt…
vântul, ploaia se oprește,
iar privirea-i … ocrotește.

Acest sat m-a fermecat,
e locul de unde-am plecat,
când multe școli am terminat.
Bunicii, ei m-au ajutat.

Nici pe Divin nu l-am uitat!