8 April
„Și gândurile noastre se sărutau lipite de ziduri”...
Cât de simplu și dulce (știu, repet, repet, repet... până la extenuare dulce... dar cât de dulce!) ar fi fost să fim liberi de umbra secretelor, liberi de umbre, liberi de noi, de tot ce ne leagă și ne dezleagă ființa. Micha stătea la rându-i rezemat de zid, cu glasul înghețat... se încăpățâna să repete clișee... de ce îmi vorbește mie de sensuri și de nemurire în cuvintele muritorilor? Ce folos voi mai avea eu, vom mai avea noi din toată vorbăria goală ce cutremură ape? Ce folos va avea Universul?...
Cineva ne privește de sus, asta e clar, un Ceva, un Cineva care râde isteric... „Sunteți proști. Dar sunteți copii...” pare să strige tăcerea din ramuri. Și tăcerea din bolți. Și tăcerea din noi. „Suntem copii și suntem proști” repetă glasul mic și inghețat al lui Micha, dar fără s-o spună. Fără s-o știe. Totul se repetă infiniment în mintea lui... și-n mintea mea. Dar nu în suflet. Nu încă.

Pentru că atunci gândurile de pe perete ar fi coborât în umbre și noi ne-am fi gustat buzele uscate de așteptare... atunci am fi știut. Dar poate e devreme. Sigur e devreme. E singurul gând care mă încălzește, care mă face să cred că Marea Poveste nu s-a sfârșit – de fapt, nu sunt sigură că a început. Potrivită întrebare pentru noi acum: este oare sfârșitul începutului sau începutul sfârșitului? Iubesc jocurile de cuvinte. Iubesc glasul acela mic și inghețat, incertitudinea pe care o urăsc în același timp, pletele răsfirate pe umeri și parfumul aerului din jurul său. Dar nu pot iubi imaginea de ansamblu. Sau nu încă. Sau niciodată. Probabil iubește inocența rămasă în lumea mea de dincolo de spațiu și timp, iubește cântecele mele scrise și chiar pe cele care încă nu mi-au trecut prin minte, probabil am rătăci nopți și zile pierduți în lumina. Dar nu mă iubește pe mine. Nu încă. Sau nu.

Mi-e greu să ne știu prizonieri în realitate. Mă dor încheieturile de patru ori, și poate încă o dată pentru că nu pot să-mi strig iubirea fără nume și fără certitudine. Iubesc ceva ce nu se află aici. Poate pe Micha. Poate pe mine. Poate Arta, poate Universul din care am căutat o părticică în zâmbetul lui de-o clipă... Micha... mă ucizi, Micha, dar n-ai să știi. Sper c-am să mor departe de tine, cât mai departe, sper să uiți numele meu literă cu literă și să-ți aduci aminte doar când visezi de notele zbaterii mele. Și-atunci să te așezi în fața foii și să lași amintirea-iluzie să te caute. Poate și dincolo de vis. Poate nu se va întâmpla niciodată.

Dar ceva îmi spune că nu s-a terminat. Așa că te aștept, Micha... cu inima deschisă, așa cum am mai spus-o. Poate mereu. Sau doar pentru o vreme.