să nu plângi, Alioșa, că mi se face dimineață acum
lumina-mi explodează-n retină și uit noaptea, neliniștile, zbaterile
mângâi visul cu tine așa cum mângâie mama copilul pierdut
cât mă ardea clătinarea noastă bolnavă
cât mă uimește tăcerea de-acum
e de râs, Alioșa
că ori așa, ori așa, tot mă doare


s-a dus clipa aceea
nu mă mai scald în apele albastre în care aruncai năvodul mereu
prindeai pești exotici și alge sărate
pe mine nu, niciodată, fiindcă...
îți stăteam lângă umăr chiar dacă nu mă simțeai
aș fi putut oricând să-ți pun mâna la piept
să te văd cum tresari

știi, uneori vroiam să te las să mă-nveți
să înțeleg cum și de ce se leagănă amețitoare apele
între cer și pământ

încrâncenat pescar de oameni ești tu
umbre cu glasuri și mâini asemeni ție umblă pe mare
se lungesc în adâncuri, înfrigurate, însetate
ți-aș fi spus că apa aceea nu satură niciodată
zadarnic bei zilnic din ea
ți-as fi spus... dar nu auzeai adevăruri

așa am stat eu un timp
cu ochii în zare...

dar eu știam că acolo, departe, este Orașul
el trăiește și moare în fiecare secundă
acum învie într-o mansardă în care ieri se întindea singurătatea ca igrasia,
tu nu vezi cum plutește zâmbetul care privește prin ferestra deschisă
cum răvășește vântul încremenita tăcere și părul lung al femeii
răscolit de apele somnului

de aici voi privi noaptea luminile
voi asculta cum inundă muzica asfaltul
risipită cu efervescența febrelor roșii
printre scârșnetul bolizilor în viteză
de aici mă voi oglindi în vitrine

stiu deja că neoanele au clipiri intermitente și reci
veiozele așteaptă să le duci cu tandrețe acasă
așa cum tu, Alioșa...

acasă, unde acum
dimineața umblă în vârful picioarelor...