Am renunțat să mai alerg în stânga și în dreapta, în jos și în sus, să cobor și să urc și iar să cobor pentru a urca din nou, să caut un sens mărunt sau unul cât lumea de mare, căci mi-am dat seama ca eu nu sunt făcut pentru a căuta, prin urmare nu am nici o șansă să găsesc și chiar dacă m-aș lovi cândva nas în nas cu ceva-ul pe care (să presupunem că) l-aș căuta, cu siguranță tot ceea ce m-ar duce capul să fac în momentul acela ar fi să-mi cer scuze și să merg mai departe, fără să realizez că las norocul să mi se scurgă printre degete, iar pe urma aș blestema pe dumnezeu, hazardul sau destinul (în funcție de credința pe care aș avea-o atunci) că nu mi-a dat un rost cum mi se pare mie (și poate și lor) că a făcut cu toți ceilalți oameni. Și aș trăi nefericit până la adânci bătrânețe...
“Adevărul e că suntem...” cu toții ”...orbi de la începutul lumii” spunea cineva drag mie (și care sper să nu se supere că îi tot citez fraza pe oriunde apuc), însă pe care nu am cunoscut-o niciodată în persoană (vă puteți închipui așa ceva? să-ți fie cineva drag fără s-o fi văzut vreodată?). Și mare dreptate avea! Sunt, deci, și eu orb încă de la începutul lumii mele, atît de orb încât nici o pereche de ochelari cu lentilele oricât de groase n-ar putea să mă facă să disting măcar un contur cât de șters în ceața și întunericul ce ne înconjoară. Prin urmare, tot ceea ce îmi rămâne de făcut e să bâjbâi în continuare, cu mâinile înaintea mea și cu palmele larg desfăcute, să pipăi cu buricele degetelor obstacolele pe care le întâlnesc și să-mi dau cu părerea în ceea ce le privește, abandonându-mă în grija instinctului meu de nevăzător și încrezându-mă orbește într-însul, ca într-o călăuză ce cunoaște toate cotloanele unei jungle tropicale fără sfârșit pe de rost.
Și de ce n-aș face-o, vă întreb? Până acum mi-a ieșit. Sunt încă aici, sau cel puțin așa cred, așa îmi pare, de fiecare dată când mă uit în oglindă sau într-o vitrină de magazin sau în ochii cuiva și mă văd pe mine, mereu același, întreg și nevătămat, purtându-mi masca de azi în așteptarea celei de mâine și așa mai departe, până mi s-or termina fie măștile, fie zilele.
În ochii mei orbi eu sunt același, deși, poate, oglinda și vitrina și ochii respectivi mă văd alt și alt om în fiecare zi, mai vesel sau mai trist, mai naiv sau mai înțelept, mai frumos sau mai urât, mai drept sau mai necinstit (în funcție de mulți factori relativi, cum ar fi grosimea stratului de jeg de pe oglindă, unghiul de refracție al sticlei vitrinei ori numărul de ore petrecute de persoana în ochii căreia mă văd în fața televizorului sau a calculatorului în fiecare zi...). Sunt un plus sau un minus, un tot sau un nimic, răspunsul nu e la mine, nu e la voi, nu e nici sus, nici jos, nici în stânga, nici în dreapta, e pretutindeni și nicăieri, în originalități ce mișcă inimi de piatră și în clișee ce impresionează doar pe cei mai orbi decât orbii, așa cum e aberația de față, care nu are un înțeles anume, nici nu urmărește o concluzie clară, nu are darul de a lumina sau de a deschide ochi, pentru că eu nu sunt unul din cei care caută răspunsuri și, cu siguranță, dacă aș fi și dacă aș găsi, nu le-aș împărți cu nimeni pentru nimic în lume.