agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-10 | |
Eu sunt un simplu adolescent plictisit, supărat pe viața din Romania și vreau
să vă dezvălui o întâmplare de-o zi. Înainte de a-mi începe povestea, am să vă spun ce mă deosebește de ceilalți tineri de vârsta mea. Acest ceva este alchimia, mai exact teorii și idei despre alchimie: legenda personală, limba universală, semnele din jurul nostru, care mă fac să văd lumea într-alt fel, să reflectez la ceea ce se petrece în jurul meu, să mă gândesc la legenda mea personală, adică la scopul meu pe acest pământ. Povestea începe într-o dimineață. Pentru că mă culcasem mai târziu ca de obicei, era imposibil să mă trezesc înainte să sune ceasul. (De regulă, nici atunci nu-mi era ușor să mă ridic din pat!) Totuși, în mod curios, cu o oră mai devreme decât îmi propusesem de cu seară să mă trezesc, deschid cu greu ochii și văd prin perdeaua de la geam luna plină, strălucind pe cer de parcă se uita la mine și încerca să-mi spună ceva. Am stat câtva timp să-i admir fața rotundă, dar în momentul următor mi-am întors privirea către ceas ca nu cumva să fi sunat. Dar mă liniștesc și adorm repede cu ochii la lună. Mai târziu, când într-adevăr a sunat ceasul, m-am gândit la ce s-a întâmplat, nu eram sigur dacă visasem sau fusesem treaz. În cele din urmă, am zis că ar putea să fie un semn ... dar semn pentru ce? Neînțelegând limba universală, nu am putut traduce ce a vrut să-mi spună luna. Și am fost de acord că mi-am ascultat inima, de aceea am deschis ochii. Ea a luptat pentru mine ca eu să văd semnul. Peste câteva ore, la școală, mă prinsese oboseala, intrând într-o stare de somnolență. Profesoara asculta câțiva colegi, ceea ce mă plictisea de moarte. Așa că am pus capul pe bancă, adormind oarecum. Peste puțin timp, o altă profesoară ne anunța că nu poate să stea la ora; am rămas în clasă cu mai puțin de jumătate dintre colegi. Mă simțeam din ce în ce mai rău, am început să ascult o melodie de multe ori, până când am plecat acasă. În timp ce ascultam, stăteam în bancă, având spatele lipit de perete. Priveam plictisit ceea ce se întâmplă în clasă. La un moment dat, observ că toți ceilalți erau deranjați de soare, dar eu nu mai simțeam căldura, parcă mă părăsise. Tot ce simțeam era un frig la spate care părea să-mi spună ceva. Inima încerca să-mi traducă, dar gălăgia colegilor, care stăteau chiar lângă banca mea, făceau această comunicare imposibilă. Uitându-mă prin clasă cu același aer plictisit și obosit, îmi sări în ochi un loc retras care se afla la capătul dulapului. Distanța dintre dulap și peretele perpendicular cu el era de vreo doi metri și unghiul format părea foarte atrăgător. M-am dus acolo, m-am aplecat, sprijit cu spatele de perete și cu capul pe dulap, ascultând în continuare aceeași melodie. Acum eram izolat de colegi, de ceea ce însemna viață, eram în lumea mea. Nu mai priveam spre clasă, mă uitam doar la telefon și la podea. Atunci am început să-mi aud inima. Spunea despre o iubire pierdută, despre momente petrecute cu acea persoană fără nume, fără înfățișare. Îmi vorbea despre căldura corpului ei, despre îmbrățișările care nu voiam să se mai termine niciodată, despre mâna ei fină pe care o țineam într-a mea de fiecare dată cu o mândrie în suflet. Îmi mai vorbea despre săruturi pe care le visam noaptea și le doream ziua. Îmi vorbea de ea ca despre persoana care mă iubește pentru ce sunt pentru că trăiesc, pentru că sunt jumătatea ei. Mă ruga să o ascult pentru că numai ea știe ce e mai bine pentru mine. Nu puteam să accept că ea îmi vorbește despre ceva de care eu nu știam, de-abia începusem să o ascult și deja nu îmi plăcea cum gândește. Încercând să găsesc un răspuns fără a-mi mai asculta inima, mă întrebam: iubirea? Ce înseamnă? Ce mă face să doresc o persoană fără să o cunosc? Poate o cunosc și nu vreau să cred? Ce încearcă inima să-mi zică? De ce a trebuit să-mi placă alchimia ca să învăț să-mi ascult inima? Cine are răspuns la toate întrebările acestea? Inima părea că-mi spune: „ți-am zis eu!!! Fă cum zic eu!!!”, dar se abținea și prefera să vorbească ceva cu frigul care, până atunci, tot aprobase spusele inimii; iar eu îl simțeam cum îmi trece prin spate. Ceva nu părea în regulă, inimii nu-i plăcea ce făcuse, ca și cum săvârșise ceva împotriva mea. În scurt timp aveam să aflu că trimisese frigul la mâna creatoare pentru a-l ruga să aducă pe cineva lângă mine. Era o fată despre care inima îmi spunea că este cea mai potrivită, este una dintre acele fete care caută iubire. Cu cât o cunoșteam mai bine, inima mă încuraja să mă duc la ea, chiar dacă în unele momente mă dezamăgise cu faptele sale. Acum inima bătea foarte tare, de parcă voia să iasă afară din piept și să se ducă la ea. Dar am liniștit-o, am rămas în același loc, cu privirea la telefon, fără a-mi da seama că încă funcționa, că în clasă mai vorbea cineva; nu mai eram în realitate, ci într-o altă dimensiune în care mă aflam între inimă și rațiune, alegând să stau lângă rațiune, să fac ce zice el, frigul. Supărată, inima începu să-mi vorbească într-o limbă ciudată care nu părea nicidecum a fi formată din litere. Imediat am simțit o căldură slabă dinspre ușa dulap care se deschisese spre mine. Era ea! Inima începuse să se joace cu mine, îmi dădea o parte din tot ce încercase să mă învețe despre iubire. Era o senzație ciudată, provocată de căldură, la corp și brațe, apoi la palma stângă și în final la buze. Nu puteam să-mi explic acea stare, nu înțelegeam ce vrea inima să-mi transmită prin asta, și totuși mai voiam, era ca un drog care te face depedent fără să țină cont de voința ta. Într-un final ea plecă de la dulap și toate acele senzații au dispărut. Dar eu mai voiam, nu-mi mai ajungea. Abia acum înțelesesem ce încerca inima să-mi spună, iar frigul în tot acest timp trecea prin mine, făcând ca diferența dintre el și căldura pe care mi-o arătase inima să fie și mai mare. Inima își dădu seama că a stricat echilibrul dintre ea și rațiune, făcând ca balanța să încline în favoarea ei, și îmi lăsă corpul să-l simt din nou normal. Dar imediat am constatat că picioarele mă dureau îngrozitor, de parcă ar fi fost rupte. Erau amorțite de cât stătusem nemișcat. Am preferat să ies din clasă un moment ca să schimb puțin peisajul și să mă gândesc la experiența pe care am avut-o. Mersul devenise o problemă, picioarele îmi tremurau, iar genunchiul drept mă durea și mai tare. Dacă aș fi fost într-un loc izolat aș fi țipat pentru că aveam mereu împresia că mă va lăsa dacă mă sprijin în el. Durerea aproape insuportabilă de cap pe care o aveam câteodată nu era nimic în comparație cu această durere a picioarelor și mai ales a genunchiului. Dar mai era ceva care mă durea, fără a-mi da seama ce. Sigur nu era o durere a corpului, era alceva ce nu înțelegeam. M-am întors în bancă și am continuat să ascult aceeași melodie, care părea că mă ajută. Mă gândeam la ce îmi tot spunea inima. Atunci m-am uitat de mai multe ori la ea, la fata iubită, încercând să descifrez întru totul ce-mi comunică inima. Din păcate a făcut o greșeală, a vrut să mă duc la ea, să-i vorbesc, să o invit undeva. Atunci am reacționat, ca trezit din vis, m-am întors spre rațiune, stricând iarăși echilibrul, în defavoarea inimii. În loc să fiu trist, m-am enervat că s-a ajuns aici. Că am pus garda jos, la fel ca într-o seară când am pus o întrebare nepotrivită: lucram foarte mult la ceva legat de alchimie, aveam inima sus. Profitând de starea în care mă aflam, ea m-a făcut să pun acea întrebare. Pe care o regret și acum. Odată cu înclinația spre rațiune, au revenit aceleași probleme: de ce a trebuit să-mi placă alchimia? De ce a trebuit să înțeleg alchimia? De ce a trebuit să învăț să-mi ascult inima? De ce a trebuit să-mi ascult inima? De ce a trebuit să mă trezesc ca să văd luna? De ce a trebuit să trec prin asta? De ce am atâtea îndoieli? Care este schimbul acestui chin? De ce eu? Mi-am pus întrebările astea în mod repetet și în altă ordine, până a venit vremea să plecăm acasă. Pe drum, fiecare întrebare dădea naștere unei alte întrebări: Oare este legenda proprie a unui om plictisit până la limite? Oare povestea aceasta face parte din legenda personală și deci sunt pe drumul cel bun? Întâmplarea m-a marcat pentru tot restul zilei. De fapt, cred că nu am uitat-o niciodată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate