Nu obișnuiam să scriu gândindu-mă la cineva anume – deși mi se întâmpla uneori. În fapt, reacționând cu exteriorul, rândurile pe care le forjam erau mereu în căutarea de independență față de acest exterior. Nu îmi plăcea să datorez nimic nimănui (chiar dacă uneori nu eram nimic altceva decât un prădător hrănindu-se din trupul mort și suculent al altora) și nu-mi plăcea nici să dedic cuiva bucăți din carnea literaturii pe care o încercam. Nu era de-ajuns această formă de dialog cu lumea? Ce mai puteam da altceva? În plus existența mea de păianjen narativ era un amănunt suplimentar, o viață dublă, eram un fel de vampir care își alegea victimele fără voia lor (fără a se teme să guste din propriu-i sânge, e drept) pentru a suge acei câțiva stropi de inspirație care să genereze o baladă, un catren sau un sonet. Sau mai mult. O cameră fotografică în care se înghesuiau senzații care nu-mi aparțineau, care nu se născuseră din mine, ceva mai puțin din bătrânul Adam – pentru că nu mă oboseam să dau nume jivinelor care se bălăceau printre literele cu care înnegream nevinovate pagini albe, o plantă carnivoră care se dezvolta devorând vorbele celorlalți (fără a le consuma substanța), un post de observație avansat și egocentric, iată ceea ce eram și sunt încă. Ce aveam de datorat și cui? Fiecăruia totul și nimănui nimic. Chiar și ție… Nu mă consideram legat de exteriorul din care îmi trăgeam seva și nici nu voiam să marchez asta printr-un semn particular.
E adevărat, mi se întâmplase să scriu un vesel și săltăreț sonet într-o dimineață, în metrou, privind avangarda unui nas care mă iritase toată noaptea precedentă. Dar nici măcar nu mai știu pe unde l-am pus și dacă nu s-o fi pierdut prin noianul de hârtii pe care nu le-am ars încă (iată un gest care în această formă –de snob și formal abandon poetic- nu are nimic de a face cu ceea ce sunt eu, dar îl înfăptuiesc adesea, ca un barbar care incinerează locul taberei pe care o va părăsi. E în natura mea, poate). Tot la fel de adevărată este și balada care comemorează nechezatul unei iepe blonde și iabrașe, pe care l-am ascultat absent câteva ore, ca și sonetul care îi este dedicat Laurei pentru că mă bătuse la cap să scriu ceva în onoarea ei. Și a nopților noastre de dragoste. Dar asta e o altă poveste, și nu avem timpul să o adâncim. În afară de aceste accidente, nu mai cunosc altele (dar ele nu sunt excluse tocmai pentru că mai există câteva zeci de pagini de care m-am dezis).
Cochetam pe atunci cu literatura? Scriam? Da, dacă-mi amintesc bine. Nu urmăream un plan anume, și nici ceva organizat. Nu o luasem la goană după vreo idee anume, nici nu preferam să scriu urmărit de imagine sau o senzație pe care o duceam în spate câteva leghe bune apoi o lepădam cu un oftat, oftând ca o lăuză mulțumită că dusesem până la capăt o sarcină. Preferam să mă las astfel călărit de ideile mele decât să le strunesc atunci când nu știam prea bine unde vreau să le duc- Numește-o lene dacă vrei – eu i-aș spune mai curând groază. Groază de subiectele care excedau zece pagini, și-mi părea mai adecvat firii mele să mă consider sculptor în jad și nu pictor de frescă. Un roman? O himeră, o fantasmă de uriaș greoi, absurdă din punctul meu de vedere, credincios cum erau pașilor răsuciți dar grațioși ai unei balade. O nuvelă? De ce nu, dar creionarea reală și lipsită de tendențiozitate a unui personaj cere timp și pagini, ceea ce era mult pentru galopurile și polcile rapide ale prozei mele. O povestire scurtă? Iată ceva ce suna mai bine, cu condiția ca subiectul să fie grefat într-o intrigă densă și introspectivă. Infinit mai practice mi se păreau baladele sau sonetele, infinit mai ușor de scris și mai baroce (deși disprețuite pentru austeritatea pe care, se spune, ar impune-o forma fixă). Izvorând din necesitatea de a scrie, poezia este astfel mai degrabă o formă de a fixa senzații pe o cameră fotografică, în care fiecare vers îl cheamă pe celălalt, îi sucește pletele și îl îndoaie în forme diverse și fluente. Admit, era poate o comoditate anume, dar preferam poezia (deși îmi amintesc bine că mi-a luat o lună cel puțin cizelarea unei balade a cărei „Închinare” mă urmărise obsesiv peste tot pe unde m-am dus. Momentul final al imobilizării și violării „conștiinței mele de creator” a survenit pe neașteptate, în autobuz, și m-am supus ca o fecioară bine dresată pentru noaptea nunții, blestemând în gând trepidațiile motorului, tremurătura sacadată a roților și dansul aberant al pixului meu pe un carnețel improvizat: da, fusesem surprins de forma finală a baladei ca o nimfă într-un tufiș – dar o nimfă care fluierase mult timp după satirul ei… Comoditate? De ce nu). Iată de ce nu m-am considerat niciodată un scriitor (nici măcar acum), căci nu vedeam nici un merit al meu în faptul că mă aruncam nestăpânindu-mă și nestăpânind într-un izvor al cărui capăt îl decelam arareori. De altfel, până în ziua în care voi încheia acel compromis necesar cu ideea care fecundează și voi reuși să o țin sub călcâi pentru a face cu ea ce vreau, sunt mai degrabă un „povestaș”, un raptor de sentimente, proprii sau nu (spune-mi, reușesc să te adorm cu acest prolog prea mult pentru o întâmplare scurtă?), și nu un autor. Și tot la fel eram și atunci, un filfizon cochetând cu idei sau imagini care mă plezneau peste față și mă obligau să le consemnez pe hârtie, un cronicar al unei mondenități mai greu observabile și al unor fapte de vitejie niciodată săvârșite.

Bine, și ce-i cu asta? Treci la subiect, te rog, pentru că nu am timp să stau toată ziua.

Dar stai să vezi ce va fi la noapte… Mereu m-a atras brutalitatea aceasta cu care tu încerci să mă readuci în subiect, de altfel foarte necesară pentru divagațiile pe care sunt tentat să le fac. De data aceasta, însă, ele erau foarte de trebuință. Mai mult pentru gestul șarmant cu care un posibil autor coboară dintre coperte între care nu va fi învelit niciodată pentru a se explica pe sine și motivele pentru care scrie așa și nu altfel (ceea ce poate fi un mijloc de a evada de sub tirania inspirației absente), considerentele de mai sus erau necesare pentru a explica un sens care mie însumi îmi scapă.
Suntem într-una din acele după amieze (iar!), despre care nu-mi mai amintesc nimic, și e păcat, pentru că în zilele acelea și eu și tu am ieșit din cursă, privind neputincioși oprirea cronometrului fără să ne zâmbim unul altuia. Mi-ar plăcea să pot substitui restului meu de memorie o descriere bine aleasă, în maniera parnasiană, în care tot ceea ce era prăfuit și rece atunci să se transforme în turlă gotică, flambată și flamboaiantă, sau o introspecție atât de favorabilă jocului intelectual, subtil dar sterp. Nimic din toate acestea: nu e momentul să umplem paginile lipsă la cântar cu vorbe inutile. Nu, nu îmi amintesc nimic din ziua aceea până în momentul în care te-am văzut. M-am așezat în spatele tău, nu fără anumită cochetărie, pentru că fusesem invitat să stau acolo, înghesuit între două balene ucigașe, o blondă și o brună, la mijlocul cărora viitorul mi se părea strâmt și strâmtorat, iar lumea nimic altceva decât o cabină de lift aglomerată, o coadă antică la ulei sau la zahăr. Mă întrebam, nu fără naivă ironie, dacă templele grecești se sprijineau pe coloane la fel de suple, și dacă nu cumva excesul ponderal al nevestelor a determinat agilitatea metafizică a filosofilor greci. Xantipa era oare de talia dulcilor mele comesene? Iată un amănunt posibil, și cu un puternic rol etiologic, mi-am spus, fără să mă lămuresc totuși asupra realelor raporturi dintre Socrate și Alcibiade. Din fericire, gâtul pe care îl aveam în față (al tău) emana un abur parfumat pe care l-am inhalat cu convingere, ca un credincios care schimbă aerul gros și îmbibat de tutun al unei cârciumi cu miroznele cerești ale tămâiei dintr-o biserică. A fost un moment de grație? Nu știu. Te-am privit aplecându-te spre tovarășa ta din dreapta, și mi-am lăsat ochii să se joace cu o șuviță stingheră din părul tău, întrebându-mă dacă atingerea ei era delicată și caldă, sau aspră? Prospectam o nouă geologie, a umărului tău stâng, și plimbarea mea pe acea costișă (deloc stâncoasă) m-a umplu de milioane de delicii ascunse (și mă întreb, iarăși, acum, dacă ai fi știut atunci ce interzise plăceri îmi aduci, ai fi continuat să mi le oferi? Dar ai fi intuit, oare, că acel dar avea să ți se întoarcă azi înzecit prin acest encomion? Și dacă ai fi știut, totuși, că acel parfum și acel umăr, astăzi dispărute ca și Atlantida de altădată, se vor întoarce la tine în sublimata formă a rândurilor mele, ai fi continuat să te prefaci că nu ai observat nimic?), întocmind deja catalogul mineralogic al tuturor zăcămintelor pe care le-am putut identifica, lăudând bogăția pe care o ghiceam încă și mai mult decât aceea pe care o vedeam și nu o puteam atinge. Nu băusem nimic dar mă îmbătam deja, îmi pierdeam mințile și mă rugam tuturor sfinților ca gestul care dezvelea ochilor mei umărul tău să ia sfârșit cât mai repede și să nu aibă nici un fel de alte continuări, căci începeam să mă tem de ceea ce îmi doream să fac. Ruga mi-a fost ascultată, dar asta nu a însemnat că am respirat mai ușurat, ci dimpotrivă. Mă lua cu frig și mi se zbârlea părul sperând că te vei întoarce pentru o clipă – ceea ce ai și făcut, săgetându-mă cu privirea ca un arcaș persan și atunci l-am înțeles încă și mai abitir pe Horațiu. Căzusem pe câmpul de luptă, îmi simțeam sângele gata să se reverse din rana deschisă, îmi puteam auzi bătăile inimi, greoaie dar nu lente, bătăi de ciocan pneumatic izbindu-se de coșul pieptului, îmi era frică să răsuflu de teamă că aș ofta sau că aceiași inimă s-ar fi încordat atât de tare încât ar fi pleznit ca o floare carnivoră, plină de sângele din care tocmai se ospătase fără să se fi săturat. Ochii tăi au trecut în fugă pe lângă ai mei, ți-ai reluat sobra postură de școlăriță silitoare, ceea ce nu mi-a displăcut deloc pentru că mi-ai oferit astfel și cel de-al doilea umăr. Nu m-am mirat (în marea mea inocență!) că era identic cu primul. „Pe vremea aceea purtai părul până aici” – mi-am amintit eu, știind că anamneza mea mă purtase spre o frază dintr-un film în care El, soțul decăzut, readuce în acest mod un strop de tandrețe într-o Ea mai defensivă decât se cade, și mormăind astfel în cerul gurii, am fost la un pas de a-ți netezi șuvița rebelă cu un gest identic. Cred că atunci am început să scriu, de ciudă că eram incapabil să desenez, înciudat de impotența cuvintelor care pot descrie stări sau senzații dar nu și cauza care le provoacă, de imperfecțiunea instrumentului meu de lucru, tributar cuvintelor mari sau puternice și care nu lăsa nici pe departe să transpire nimic din suavitatea monticulilor pe care mi se împleticiseră ochii. Dacă aș fi scris „am văzut o femeie frumoasă” mi-aș fi încheiat, practic, munca. Ceea ce era evident imposibil, din moment ce nici umărul tău nu avea cum să se termine acolo unde de-abia începuse. Îngânând o înjurătură destinată celui care s-ar fi putut bucura într-un sens mai carnal de acele delicii pe care eu le intuiam atât de bine, blestemând impotența peisagistică a cuvintelor mele, am început să scriu, continuând să te privesc de parcă aș fi fost un pictor în atelierul său, în fața unui nud furtunos de rece și scandalos de aproape. Aveam la dispoziție o jumătate de oră, și am profitat de ea cum m-am priceput mai bine. Versurile unei balade în cadență villoniană se înghesuiau pe buzele mele, deshidratate de arsura dinăuntru. Îmi simțeam gura uscată și continuam să scriu, râvnind aerul amărui al unei țigări, sau parfumul delicat al țigării de după, adulmecând fiecare contradicție care putea aprinde capătul unui vers, fugind de modelul care mă inspira dar neîncetând să păstrez apropierea de care aveam atâta nevoie. Am pierdut șirul gândurilor, și m-am trezit delirând, călărit din nou de cuvinte, avortând exploziv noi idei care nu se potriveau nici cu ceea ce vedeam, nici cu ceea ce erai. Propria-mi ironie începuse să muște din mine, cu lăcomie, îmi doream să se termine totul mai repede și să înfulec pe nemestecate o țigară, și în același timp mă speriam de fiecare secundă care se scurgea, apropiindu-mi momentul în care tu te vei îndepărta. Þi-am văzut degetele pierzându-se în pletele unde eu aș fi vrut să mă rătăcesc (și asta doar pentru voluptatea de a găsi fără grabă drumul înapoi), și asta m-a înduioșat întrucâtva, dar nu mi-a curmat râvna… căci nu mai eram nimic altceva decât un sclav nubian cu un sângeros ordin de asasinat tăcut, și îmi urmăream victima cu lațul în mână, așteptând să văd cum se va scurge viața din acel trup. Nu mai eram nimic altceva decât un Tiresias în infern, profețind printre umbre și salivând la vederea sângelui cel negru, sângele meu sau al tău, nu știu, nu mai avea importanță, decât un David printre prooroci, sau și mai rău, piatra ațintită spre fruntea lui Goliat, sau poate chiar Goliat cu o clipă înainte de impact. Aș fi oprit –dacă mi-ar fi stat în puteri- soarele deasupra Ierihonului pentru plăcerea de a prelungi acel dulce delir, și am scris lucruri lipsite de orice fel de sens aparent și imediat, despre speranța mea că amintindu-ți, m-ai uitat.
Rareori am fost atât de sincer, rareori am fost atât de posedat de ceea ce mă domina atât de puternic, versurile mele, și rareori am izbutit atât de bine să formulez un adevăr care avea să își arate cruda realitate peste doi ani.
Când totul s-a terminat mi-am permis să respir în acord cu pulsul pe care îl aveam, mi-am oferit o țigară și te-am privit plecând, nu fără amuzament, căci tu nici măcar nu bănuiai ceea ce se întâmplase (adică nimic) și mă întrebam, nu fără temei, care ar fi fost reacția ta dacă ai fi aflat. Am presupus că nici una, am tras adânc fumul în piept povestindu-i unui interlocutor care mă plictisea tribulațiile ultimei mele aventuri prin cețurile Internetului, te-am privit îndepărtându-te cu un pas atât de săltăreț (poți să îmi explici de ce am vrut să scriu: „unduitor” și nu am făcut-o?), meditând pentru o secundă despre justețea schimbului (balada mea versus frumusețea ta) și dintr-o dată am încasat revelația în plină figură. Tu plecaseși, timpul nostru se apropia de sfârșit, tu plecaseși pentru că te lăsasem să pleci- și abia atunci am realizat că aș fi putut să te opresc, sau că aș fi putut măcar să încerc. La dracu’, mi-am spus, la ce-mi servea o Baladă, fie ea și villoniană, când tu plecai? Și unde fusesem atâta timp? Și cum de lăsasem clipele să zboare în acest fel? Buna mea dispoziție s-a risipit, făcând loc unei mahmureli posteuforice, adevărul se izbise de pieptul meu și mă culcase din nou la pământ, în toată lungimea mea și-atunci, smulgându-mă politicos din mijlocul îndatoritorului cerc care mă înconjura, m-am repezit după tine, după ce mi-am strâns lucrurile cu o grabă care m-a speriat.
Din păcate dispăruseși în marea de oameni de afară. M-am așezat pe o bancă de marmură, am scos o carte și am început să citesc. Două zile mai târziu, înduram timp de câteva ore nechezatul poetic al unei iepe blonde și iabrașe și dam buzna în camera mea de parcă întreaga mea lume s-ar fi închis împreună cu ușa pe care o dădusem de perete. Nu am aprins lumina, m-am trântit în fotoliu și mi-am turnat un pahar de vin. Nu știu de ce, răsuflam greu, gâfâiam și m-am mulțumit să privesc în tăcere coborârea lentă –dar deloc blândă- a nopții, dând vina pe aerul de primăvară, pe zăpușeala care se aținea în aer după o săptămână ploioasă, dând vina pe cărțile pe care nu le-am citit ca și pe acelea pe care le-am citit, pe baladele pe care le-am scris la fel ca și pe acelea pe care nu le-am scris, pe noaptea lungă, prea lungă, care urma.
Două zile mai târziu după ce eu mă așezam pe banca de marmură, fără să o știu, apărea Celălalt. Iar aici îți las ție cuvântul, draga mea. Pentru că eu nu știam nimic atunci, și nici nu înțelegeam nimic (nu că tu ai ști ceva acum, sau ai înțelege ceva).
Dar este posibil ca lucrurile să nu se fi întâmplat așa, ci cu totul altfel. Este posibil ca după ce mi-am terminat balada să mă fi apropiat de tine (îmi amintesc că mă priveai foarte stăruitor în timp ce vorbeai cu altcineva, sugerându-mi că vorbeai despre mine, probabil), că m-ai respins cu răceală, pe mine și invitația mea, dacă am avut vreuna, că ai stat acolo în fața mea și m-ai ajutat să îmi contemplu astfel înfrângerea… și-apoi ai plecat… Noapte bună, draga mea: trebuie să mă culc pentru a putea rumega următoarele pagini. Da, lucrurile ar fi putut arăta și astfel.

Da, este posibil. Þi-am spus doar, acele după amieze nu mai înseamnă nimic. De ce te încăpățânezi să scormonești în carnea lor? Ce vrei să găsești? Pe mine? Dar sunt aici, acum, ca și tine. Adevărul? Care adevăr? Că ai scris o baladă? Tot ce e posibil, dar pentru mine ea nu a existat, și chiar dacă aș fi cunoscut-o, ea nu ar fi avut nici o consistență.

Cronologic, episodul care urmează îl precede pe cel dinainte. Am inversat derularea temporală dat fiind că îmi dau seama, azi, cât de profetice erau versurile mele atunci și că aniticipasem, în delirul meu, unul din viitorii contingenți, și nu pe cel de pe urmă, din păcate- ci pe acel care s-a și întâmplat, în cele din urmă.

Cred că orice discurs trebuie (sau ajunge) să conțină considerații metatextuale despre memorie, despre timp, despre discurs și despre cuvinte, despre ceașca de cafea (de fapt o cană, o cană cu pitici ascunși pe sub scufii care mai de care mai caraghioase) în care autorul își distilează gândurile, despre muștele care dau din aripi pentru că nu au ce face altceva în jurul tău, sau despre picioarele unei femei frumoase care a trecut strada pe lângă tine, într-o dimineață, și asta numai pentru a te ajuta să îți limpezești a doua țigară de după cafea, despre jocurile intertextuale și dialogurile pe care alții autori le au fără să se fi cunoscut vreodată sau ignorându-se în mod voit, despre explozii de roșu în mijlocul unui solo de clapă venit de undeva de pe Marte, sau despre culoarea gălbuie a unui pahar de vin pe care nu îl poți sfărâma între degete pentru a aprinde astfel focul unei revolte în insula lui Zeus… În fapt orice text trebuie să cuprindă astfel de considerații pentru că orice text închide înăuntrul lui câte ceva din toate acestea, sau pe toate acestea la un loc. Memoria mea mă ajută să plutesc cu o oarecare exactitate printre evenimente care nu au avut niciodată loc, nu în prezența ta, de cele mai multe ori, deși tu erai acolo, ceașca de cafea (de fapt o cană) a devenit de mult o tradiție pe care aș vrea să o reneg, țigările fac deja parte din felul meu de a fi și mi s-a întâmplat, nu o dată, să vreau să zdrobesc între degete un pahar gălbui pentru că voiam să îți sucesc gâtul, sau pentru că oricum nu puteam aprinde cu focul meu nici o insulă, a lui Zeus sau a oricărui alt magnat american. Cât despre timp, despre timpul care trece… ah, ți-am vorbit de atâtea ori, despre timpul meu și al tău… Și atunci? De ce mă chinui să însăilez toate aceste rânduri? De ce mă sprijin pe discurs metatextual? De ce încerc să îți vorbesc despre toate cele care și-au dat mâna pentru a ajunge la acest torent de cuvinte, când eu îmi doream cu totul altceva? Da, îmi e cumplit de greu să îți scriu, aș vrea să pot să nu o fac (proza mea e prea densă și prea scurtă pentru ajunge în manualul de clasa a XII, așa că nu am ce să fac, mă resemnez în fața realității sumbre: fiul meu nu mă va citi, și nici nu va lua o notă de trecere pe ceea ce voiam, de fapt, să îți spun ție… Eu sunt oricum prea tensionat pentru a sfârși ca nume de stradă într-un cartier mărginaș și sordid, dar tu ești oricum, aici, proaspătă, ca o adiere de primăvară, proaspătă ca o reclamă de pastă de dinți, proaspătă, draga mea… Iar eu?… Eu… scriu… ).
Aș putea să îți explic felul în care am ales episoadele cărora vreau să le dau viață, aș putea să îți lămuresc de ce tac sau de ce sunt prea guraliv, sau aș putea să mă lansez într-o postmodernă tiradă în care frânturi de silabă să își dea mâna pentru a construi ritmuri de salsa sau de tangou, aș putea să inițiez un encomion al frumuseții tale care mă strânge de gât și azi, sau un cântec de jale pentru Constantinopolea pe care au luat-o (de ce? Când?), sau aș putea să evaluez șansele pe care le mai ai pentru a mă vedea, de ce nu, aș putea să fac și asta, la fel de bine cum aș putea să mă opresc aici și să te invit, cândva, să te plimbi prin ruinele pline de praf și de moloz ale unui șantier rămas neisprăvit, un șantier al prozei pe care nu ți-a mai scris-o nimeni și unde eu te-am violat pentru prima dată. Și cred că și a doua oară. Parcă. Dar nu voi face nimic din toate acestea. Pentru că sunt aici.
Tot la fel cum tu ai putea foarte bine să te întinzi leneșă pe pat, adunându-ți apoi genunchii la gură (în timp ce eu am să mă prefac că nu am văzut nimic), mijindu-ți ochii pe după gene așa cum faci de obicei când nu pricep ceva sau când ești la un pas de somn, sau ambele laolaltă, ori, săgetând aerul din jurul tău cu acea privire înfiorată care îmi aduce aminte de ochii mamei mele atunci când zăceam bolnav mai mult decât era regulamentar pentru a nu merge la o școală, ori luminând totul în jur cu așteptarea ta (dar ai uitat? Eu am să mă prefac că nu am văzut nimic), apoi ai să începi să tușești, plângându-te că iar te afum ca pe o scrumbie sau o mumie sau ceva în genul acesta (comparație inexactă, de altfel, pentru că oricare din ele, luată la întâmplare, se distinge prin uscăciune și sterpiciune, glorie a unei vieți închinată faptelor și nu vorbelor, glorie a unei morți tăcute oricum, vizitate de turiști în trecere mâncând ciocolată și tranșând peștele pe axul coloanei, pentru a compara între ele jumătățile astfel obținute cu mumia de dincolo de geam), ai să protestezi că izbesc prea tare cu degetele în tastatură (ca de obicei, un obicei cu care tu nu ești familiarizată), eu am să dau din umeri și, aprinzând o nouă țigară, voi continua să îți scriu, te vei uita la mine pe după brațele pe care le întinzi (a existat vreodată o zeiță cu brațele albe? Sau una cu coapsele frumoase? Nu știu cred că mi s-a părut), gângurind că tocmai am comis un pleonasm, sau un solecism ori un nonsens, voi protesta atunci, ca un școlar prins copiind, iar tu vei face greșeala să îmi atingi degetele cu palma pentru a-mi arăta locul delictului… Și-atunci, toate această mare de cuvinte își va fi rupt stăvilarul și se va revărsa peste noi doi, acoperindu-ne cu valurile ei (-„iar negru-i păr e ca un semn în val”) sărate care se scurg printre două dune nisipoase, și iarăși ne-am întors la monticuli, altfel de monticuli pentru cu totul altfel de geografii (într-adevăr mica mea proză este prea densă pentru a ajunge cap de rând într-un manual școlar), al doilea val, al treilea val, și al patrulea și al patruzecișipatrulea val, adică toate ingredientele trebuincioase pentru ca această proză să nu fie necesară, și nici suficientă, și nici să nu existe. Întunericul și lumina se va pogorî peste mine odată ce tu îți vei dezveli părul, odată ce tu vei deschide ochii… și nu am să mai scriu, sau nu astfel, sau nu astfel de cuvinte, ci cu totul altfel, izbind la fel de violent în tastatură, dar fără a-mi mai atrage un reproș de data aceasta… Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla pentru că tu nu ești aici.

Da, într-adevăr, nu sunt aici –dar unde ai vrea să fiu? În Patagonia?… Nu, nu sunt aici pentru a-ți spune „scrie”, pentru a te vedea cum dai din aripi în jurul meu pentru că altă treabă nu ai (deși tare mi-ar plăcea să o văd, așa cum lui Ahile cel iute de picior i-ar fi plăcut să-și vadă scutul ieșind treptat din mâinile lui Vulcan dar nu și pe Vulcan însuși), am visat asta (sau ție ți-a plăcut să crezi că am făcut-o, ceea ce e totuna), nu sunt aici pentru că nu am cum să fiu aici, nu acum, și mai degrabă decât toate considerațiile tale filosoficești (care nu te prind nici măcar pe tine!), mi-ar plăcea să văd cum ai să descrii ceea ce nu s-a întâmplat, mi-ar plăcea să văd cât de adânc poți să pătrunzi și unde te vei opri (mai ales că nici eu nu știu chiar tot ceea ce s-a întâmplat… De multe ori nu-ți arătam decât spatele sau nici măcar nu știam că o făceam, de multe ori îți ofeream un braț sau o privire, rușinos de puțin, știu, dar mi-era frică, totuși, că nu te vei opri acolo unde eu ți-aș fi cerut că continui), de multe ori mă îmbrăcam cu gândurile care mi-au fost vârâte în cap și așteptam să văd ce se va întâmpla (sunt o fire comodă și friguroasă, după cum știi)… la dracu’, cum ai fi vrut să știu ceea ce se întâmpla doar în capul tău? Nu, nu sunt aici pentru a-ți spune „scrie” –dar tu nu ai nevoie de asta…
Da, îmi place ideea că tu scrii, că îmi scrii (și cum să nu îmi placă!), și asta chiar dacă proza ta e prea densă pentru a ajunge într-un manual de clasa a XII-a, și nu știu să îți spun dacă îmi place că îmi scrii sau că îmi place că scrii, sau că îmi place cum scrii… Nu am timp să mă las prinsă în toate hățișurile prozei tale, dincolo de care sunt lei sau cai dintre caii cei de mare (schimbul mi se pare echitabil: oricât te-ai afunda tu în trupul meu, ai putea spune ceea ce ai văzut, dincolo de ridicole detalii de galantar? Ai putea descrie ceea ce eu însămi nu știu să îți spun cum arată? Ce altceva decât lei ai așeza în acele deșerturi, în acele jungle și în acei munți? Ai fi în stare să pui fiecare oued la locul lui atunci când la viitoarele ploi el va curge altfel în aceiași albie? Da, schimbul mi se pare echitabil: și eu, și tu dăm ceea ce avem, ceea ce îi lipsește celuilalt, sau așa ar trebui să fie, nu o spuneai chiar tu?…), și nici măcar nu are importanță că eu sunt publicul unic a ceea ce ai scris. Nu, nu sunt aici pentru a-ți spune „scrie”, dar tu nu ai nevoie de asta, și nici nu am să o fac. Într-adevăr, ai comis câteva solecisme, câteva pleonasme sau câteva dezacorduri… și nu îndoi că voi fi acolo pentru a ți le semnaliza. Așa că aprinde-ți încă o țigară și scrie despre ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Sunt curioasă să văd despre ce ai să scrii… și cum…



De fapt, atmosfera acelui început de toamnă nu a fost în nici un caz senină, cu atât mai puțin serenă (...)