Introducere:
Tu-i oximoronu' mă-sii de viață!

Cuprins:
Actul nașterii este la fel de murdar la nivel de semnificație pe cât este și la nivel de aparență. Fiecare dâră de sânge, fiecare bucată de placentă atârnând are un corespondent cât se poate de logic în argumentarea acestei murdării.

O carte ar putea să înceapă cu aceste cuvinte: „Hei lumină – tu, adversar al nucilor verzi”

Despre formidabila și înspăimântătoarea capacitate de autopropagare a Întunericului...

Cum să-ți povestești viața înainte de a încheia socotelile cu ea? Ca și cum ai vrea să mănânci ciorbă pe motocicletă...

Ce fel de urmă poate lăsa un om curat într-o lume murdară? Unde să-ți pui semnul fără să te infectezi?

Toți cădeau secerați în jurul meu de „responsabilități”, ca de leucemie, îmbătrânind.

„Împărăția mea nu este în lumea aceasta”. Nu există gând mai omenesc ca acesta, nu există om gânditor sau copil să nu fi simțit asta.

Noi spunem despre cei care nu au avere, bani etc că sunt „muritori de foame” mai mult din milă față de ei, o milă care se proiectează asupra noastră obligându-ne să alergăm în sens contrar, ca și cum am căuta o necesitate. Dar nu e nicio necesitate, e doar iluzie... Exagerarea se întoarce împotriva noastră, secătuindu-ne: este tocmai capcana în care cad mamele („Ce, vrei s-ajungi muritor de foame?”... cad târându-și după ele copiiii...

„Arde focul paie ude, nimeni nimeni nu m-aude” (Tudor Gheorghe)

Mama mea care mi-a furat accesul la stele...

Este ea oare sursa zâmbetului pe care îl poartă sau doar un vehicul sau poate doar un cuier... pentru un joben uitat din alte veacuri

Când ea îmi zâmbește îmi vine să o privesc în ceafă, să trag cu ochiul pe furiș să văd cine manevrează mecanismul.

Sibiciu, octombrie 2007, inginerul Mihalache arătând spre pătucul în care încercam să adorm „Ãsta e patul în care a murit mama”, lumânarea de pe masă și urletele pe care le lansa din pragul ușii în toiul nopții...

O dată, pentru o secundă, am visat să-mi petrec viața navigând pe conturul continentelor cu o mică șalupă pescărească. (Uneori e bine ca secundele să rămână doar ceea ce sunt)

Osama bin Laden: „Diferența dintre noi și americani este că americanii iubesc viața, în timp ce noi iubim moartea”

Cine nu ține la propria lui intimitate nu are nimic sfânt nici pe lume nici în cer nici în el însuși (femeile)

Arghezi numea aparatul de radio: „Cutia cu cântece și graiuri”

De câte ori citesc despre primii ani ai Bisericii creștine am senzația că mă aflu în inima unui buboi de puroi

„Cele mai bune șanse de supraviețuire le are doar individul care se află în permanentă mișcare” (dintr-un documentar zoologic)

„Maria cugetă în sine, apoi întrebă: Dacă rămân grea de la Dumnezeul vieții, voi naște ca toate celelalte femei? Atunci îngerul Domnului îi răspunse: Nu Maria, ci o putere a Domnului se va revărsa ca o umbră peste tine...” (Protoevanghelia lui Iacob)

Îndobitocirea canonică creștină are la bază o imensă și grosolană răstălmăcire a ideii de Poezie. O gogomănie apocaliptică. Rar mi-a fost dat să întâlnesc undeva mai multă Poezie decât în Protoevanghelia lui Iacob, capitolul XVIII, episodul în care Iosif, plecat în căutarea unei moașe, năucit de evenimente, evocă momentul în care nașterea pruncului l-a surprins:

„Eu Iosif, mergeam fără să înaintez niciun pas. Am privit aerul și l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului și am văzut-o nemișcată. Păsările își încetară zborul. Am privit pe pământ și am văzut câțiva oameni așezați în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau și ducându-l la gură nu-l duceau. Toți stăteau cu ochii spre cer. Era și o turmă de oi la păscut, care însă nu se mișca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu și am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi, dintr-o dată, toate-și reluară mersul lor firesc”...

... și, mai târziu:

„Când au ajuns au văzut că peștera era umbrită de un nor luminos”...

Grija diabolică cu care de-a lungul mileniilor s-au străduit să ascundă ideea de Poezie din textele străvechi, să o învelească în haina lor neagră murdară și transpirată și să numească această haină „credință”.

Devenise un rebel autentic, un rebel imploziv, un rebel în expectativă...

Nu este nicio minune în faptul că, la un moment dat al evoluției noastre interioare, ne dăm seama și înțelegem că suntem cu adevărat frați, frați în cel mai autentic sens al cuvântului. Dimensiunea mirării nu vine de la această așa zisă minune ci de la mișelia și ticăloșia instituționalizată care îi determină pe părinții noștri să ne învețe că fratele și sora noastră trebuie tratați într-un anumit fel iar băieții și fetițele de „afară” în alt fel; că mama noastră personală este mai mamă decât orice femeie de pe stradă și că tatălui nostru trebuie să-i acordăm anumite sentimente, altele decât cele față de „străini” etc...

Despre ce fel de bun simț vorbim în cazul femeii care pretinde pe față că „Eu te-am făcut”, în loc să spună „Prin mine ai venit pe lume”? De ce ni se sucesc mințile de mici, spunându-ni-se cu nerușinare că mama e sursă și nu vehicul? Ce rost are o asemenea strategie decât îndepărtarea de dumnezeu și idolatrizarea omului? Uciderea sufletului si glorificarea cărnii?

Șoareci prin păr

Cele mai frumoase clipe din viață sunt cele trăite în afara vieții.

- De unde vin lacrimile? întreabă la grădiniță reporterul
- De departe, răspunde copilul

Ou the fuck sont les neiges d’antan?

A nu accepta existența unei alte lumi – ca și cum stelist fiind nu ai accepta o lume a dinamoviștilor, sau inginer fiind, o lume a doctorilor etc

Spunem mereu „Să ne ajute Dumnezeu”, ca și cum acțiunea noastră proprie ar fi scopul principal iar acțiunea lui Dumnezeu un sprijin, un „ajutor” colateral. Dar bucătarul șef e Dumnezeu, nu tu. Tu esti ajutorul, tu trebuie să-l ajuți pe el, nu el pe tine. El e în suferință, nu tu. Și este în suferință din pricina obtuzității tale, a prostiei și îndobitocirii instituționalizate care emană din legea omenească și căreia i-ai căzut victimă încă de mic și la care participi fără să-ți dai seama...

Ezitările nesfârșite de a-ți povesti trăirile. Încăpățânarea de a aștepta ideile...

„Nimeni nu e mai predispus și mai grăbit spre milă decât invidiosul” (Kirkegaard citând un filozof păgân, citat la rândul său de Plutarh în „De invidia et odio”)

De analizat „bunele intenții” ale părintelui care aplică drept metodă de educație simularea disprețului: „Pierzi timpul”, „Nu mai discut cu tine”, „O să ajungi un gunoi” etc.

„Înțeleptul trăiește fără prieteni nu pentru că nu și-i dorește, ci pentru că poate” (Seneca)

O reabilitare a indiferenței.

„Dacă omul nu ar mânca ou și ceapă, ar vedea și vântul” (Credinți și superstiții ale românilor, Artur Gorovei)

„A amesteca în mâncare cu furia foamei și dragostea gazdei” (din cartea de bucate a lui Radu Anton Roman)

Obiectivul suprem al Statului este anihilarea sufletului individual: soarta bobului de orez aruncat în pilaf: deturnarea de la scopul divin (încolțirea) către scopul omenesc (îmbuibarea) Boabe de orez fierte de vii.

Fii pietricica din pilaf

„Cum să te temi de soartă când ai moartea în mâini?!” (Seneca)

2 decembrie 2007 – ideea difuză că Dumnezeu nu poate „fi” – decât ceea ce simțim, de vreme ce ceea ce simțim este atât de indescifrabil, inexprimabil, incomunicabil etc; stare de îngrijorare legată de scăderea „productivității” (nu sunt nimic, nu sunt nimeni)

În târg la Vitan, prin șuvoiul omenesc, impresie acută că oricând, în orice moment, oricine, ar putea trece prin mine scuipând semințe

Senzație de golire, de hemoragie continuă, impuls de a-i cere părerea și aprobarea la fiecare gest, la fiecare gând.

Concert neașteptat Roger Waters: „A farmer in Ohio just repaid his loan – that’s a miracle”, „We have Mc’Donalds on Tibet” etc

Tocmai rup regula de bază de a scrie doar ceea ce simt și asta pentru că nu sunt nimic, nu sunt nimeni %/(¤#”

A fi în afara Sistemului înseamnă automat a fi deasupra lui – nu există ceva mai jos și mai josnic ca el...

Sinuciderea merită atenție fie doar și pentru simplul motiv că e exclusă de gloată. Orice idee respinsă de Rândul Lumii merită cea mai mare atenție și cel mai adânc respect.

Dragii noștri, vă rog să mă iertați că stau departe de voi, dar altfel nu vă pot iubi.

Avea un creier strălucitor, atât de neted, atât de bine spălat, sterilizat încât strălucea...

Șuncă în vid (să nu ne conservăm sufletele în sare ci în vid)

Isus își ucide tovarășii de joacă și învățătorii în Pseudo-Toma și Codex Orientalis (Evanghelia arabă a copilăriei) și nu în Proto-Iacob (de corectat)

Dacă somnul e o moarte mai mică, insomniacul nu e decât o fantomă ceva mai modestă.

Predarea în școli a noțiunilor elementare privind respectarea spațiului vital al individului: De ce se evită asta, dacă nu pentru că singurul scop al educației este cultivarea spiritului de turmă?

Insomnia – stare de moarte pe jumătate. Ești pe jumătate mort, așadar predispus la sublim – așteaptă!

După o lectură din scrierile lui Luther – ce nerozie uluitoare e ideea de a schimba lumea, de a te gândi chiar și pentru o clipă că poți schimba ceva, o rotiță cât de mică din devenirea acestei lumi. Tot ceea ce poate fi „schimbat” – adică adus la lumină – este sufletul individual.

Un impediment în calea autocunoașterii este și acela că nu ne putem urmări mimica în timp ce medităm.... modificarea trăsăturilor, grimasele...

Nu trebuie decât să realizezi paradoxul lotusului: rămâi în apă, dar nu te uda.

„Puterea” politică. (Dar și despre mirosul căcatului spunem că este „puternic”, nu-i așa? Merită oare să devenim „puternici” cu orice preț?) De altfel simplul gând la ideea de Politică îți taie respirația

Ei își pierd pofta de joacă cu nonșalanță și numesc asta „maturizare”...

Bucuria de a-ți curăța mașina de zăpadă la prima ninsoare, bucuria de a înota la mare, bucuria munților și a cortului - pe toate acestea alienarea mintală pe care o numesc maturizare le aruncă la gunoi cu dispreț, nu mai sunt de „nasul lor”; în locul lor se instalează ca o meduză confortul „că doar pentru asta am muncit, nu?” – și dacă au muncit, își imaginează că rodul acelei munci e neapărat bun... sau că, de vreme ce au muncit, își pot transforma în orice resursele obținute.

„O echipă de arbitri este valoroasă în măsura în care pe parcursul meciului își face simțită prezența cât mai puțin cu putință” (comentariu TV la un meci de handbal Ro-Germania, 16 dec 2007)

„Căci căile mele nu sunt căile voastre, zice Domnul” – de ce se evită în procesul de educație Familie-Școală abordarea (pe fond, nu de formă) a dualității lege omenească-lege divină? De ce nu se explică clar copilului că legea omenească (adică ieșirea din sălbăticie, adică din Paradis, adică din Legea Divină și intrarea în cetăți), mai exact Civilizația – nu e decât un experiment, o tentativă de autodepășire (să zicem) care poate avea sau nu succes? De ce copilul este mințit cu nerușinare, nelăsându-i-se nicio alternativă la legea omenească, decât eșecul, ratarea personală, etc? Nu înțelegeți că veți plăti scump nu faptul că voi înșivă gândiți așa, ci în primul rând că vă infectați copiii cu scursura gândirii voastre de closet?

Gândire popească: „Dacă nu poți să crezi, atunci trebuie să-l rogi pe Dumnezeu pentru a crede” (Luther) – credință prin autosugestie! – cale sigură spre Infern - ce gogomănie, ce non sens îngrozitor, ce întuneric, ce disperare! Ce efect poate avea o rugăciune către Cineva sau Ceva în care nu crezi? A invoca obiectul, înseamnă să-l aduci în existență? La o primă impresie reforma lui Luther încearcă să protejeze ideea de cetate, ca și cum cetatea ar fi un lucru divin...

A lăsa să se înțeleagă că Dumnezeu e persoană (așa cum fac popii, inclusiv Luther – vezi formularea „de la inima lui Isus la inima lui Dumnezeu”) făcută din carne, inimă, oase, barbă etc, exclude din start orice șansă a ideii fundamentale că omul trebuie să-l caute pe Dumnezeu în el însuși. Dumnezeu e idee iar ideile nu au imagini, or omul trebuie să-l găsească în el însuși pe Dumnezeu, nu imaginea lui – trebuie să trăiască senzația de dumnezeu. Dumnezeu=Tao=Idee iar ideile nu au imagini (tot ceea ce nu poate fi exprimat, de neatins, de necuprins etc) – or dacă susții că acest de necuprins are inimă, păr, barbă etc ai creat deja o confuzie gravă în mintea și sufletul oricărui novice.

- Cine ești și unde locuiești?
- Un fluture, sub limba unui cadavru...

„Dacă nu poți să crezi în Dumnezeu, roagă-l pe Dumnezeu să-ți dea puterea de a crede” Îmi vine să mă dau de mâncare la iepuri.

Luminoasă minte trebuie că are cel ce-ți cere să te rogi la ceva pe care nici nu-l vezi, nici nu-l simți, cu singurul scop de a vedea și a simți acel Ceva! „De ești tu acela, nu-ți sunt mamă eu”

Îngrașă îngerul din tine, iar pe om lasă-l să crape de foame.

Roagă-te la ceea ce crezi, iar dacă nu crezi, totuși roagă-te, că tot ai să crezi în ceva până la urmă. (Dracul intră până și în gura celui care se luptă cu el)

Cu alte cuvinte, dacă nu crezi în nimic, roagă-te la orice, la cai verzi pe pereți bunăoară – și în cele din urmă ai să crezi în ceva – în cai verzi pe pereți bunăoară.
Golul din inimă, golul din stomac și din priviri pe care pe care acest mod de gândire mi le deschide – și mai ales faptul de a-l descoperi la Luther, tocmai la el, reformatorul!

Dacă nu crezi, totuși roagă-te să crezi – pe acest principiu se creează toate automatismele și clișeele care ne secătuiesc viața: nu crezi în căsătorie, dar repetă-ți mereu în gând și până la urmă ai să crezi; nu crezi în naștere, dar fă un copil și după aia vezi tu ce se mai întâmplă. Înțelepciune?

Merg la patinoar dar târăsc după mine indispoziția ei față de patinaj. Când trăiești în cuplu nu ești cu adevărat singur nici când ești singur.

Am vrut să ies la aer dar aerul m-a înșelat (decembrie 2007)

Tot ce e cu adevărat frumos în viață nu sunt decât reverbațiile non-vieții, a tot ce e Dincoace și Dincolo de ea. Viața? Ducă-se învârtindu-se acolo de unde a venit.

Fiecare țârâit al telefonului țâșnind ca un firicel de venin între noi.

22 decembrie Astăzi mi-a apărut de două ori un gând identic: Ei nu mă înțeleg pentru că am gustul morții pe limbă.

Nu din dragoste sunt aduși pe lume copiii ci din pricina agitației interioare a mamelor, a haosului general care domnește înăuntrul lor.

Nu vreau să posed nimic și nu vreau să fiu proprietatea nimănui – drum deschis spre non-existență.

Poate că sunt un individ curajos dar numai gândul că aș fi pus în situația de a fi curajos în prezența altcuiva, că acel cineva și-ar forma o opinie și ar formula aprecieri mă face să vomit. Episodul din copilărie, prin clasa a doua sau a treia, cu Burlan care m-a provocat fără motiv la bătaie, începuse chiar să mă lovească, iar pe mine mă apucase râsul privindu-mi spectatorii. La ce bun? Nu aș fi fost eu cel care s-ar fi bătut – ideea asta, pe care o conștientizez abia acum, mă împietrise și îmi stârnise hohotele...

Sunt oameni pe lume care au suferit și suferă mai cumplit decât Isus, dar care au și continuă să aibă bunul simț (tocmai cel din pricina căruia suferă) de a rămâne în nemanifestare. Crucificarea nu e decât una din nenumăratele metode de tortură inventate de mintea omenească și nu e cea mai cumplită. Isus nu este cel mai nefericit martir al lumii, ci doar unul din cei mai guralivi.

Timpul nesfârșit, incalculabil, pe care l-am petrecut încercând să-mi articulez urletele.

Mitraliera din mâinile lui Osama pare o vioară... despre finețea mâinilor la arabi

Într-un documentar National Geographic care se străduia să identifice cu exactitate autorii Bibliei, Manuscrisele de la Marea Moartă sunt calificate drept „documente extremiste”. Extremiste în raport cu ce?

Rețeta lui Luther: un scuipat pe obrazul ideii de credință.

Când trăiești doar în prezent (așa cum propun toți marii înțelepți) riscul major este ca totul să ți se pară prea târziu și să paralizezi. Dacă elimini viitorul riști să cazi în păcatul invidiei, al regretelor față de tot ce ai fi putut face și nu vei putea face niciodată...

31 decembrie 2007 – Îmi dau seama de ce numele Matei mi-a plăcut dintotdeauna: conține numele copacului al cărui parfum mă face automat să visez...

Oare Isus se masturba? Ba bine că nu...

De analizat capacitatea individului om de a trăi fărădelegile celorlalți, de a le prelua și măcina în inimă și eventual, de a le transforma în frumusețe, sau oricum în ceva care reușește să miște Namila din loc – înainte, să degripeze motorul blocat de atâta fărădelege. Să te simți TU vinovat în locul lor, cu toate implicațiile psihice ce decurg de aici. Să te simți Tu NIMICUL.

Oamenii vii sunt detestabili și periculoși, pentru că sunt în stare de orice pentru supraviețuire. De aceea printre ei trăiesc o permanentă stare de panică (mai mult sau mai puțin conștientă). Toți prietenii mei au un defect comun: sunt în viață. De aceea i-am și părăsit...

Stările de grație le confunzi uneori cu resturi (neglijabile) de copilărie

Nu e nevoie decât să privești cu atenție la cei care „reușesc” în viață, ca să înțelegi că, în fond, viața nu are absolut niciun sens.

Cinstit ar fi ca părintele să-și învețe copilul să-și caute în viață nu un rost ci un pretext, să i se spună de la început că orice îndeletnicire omenească nu este decât o scorneală a minții omenești, care nu provine din legea divină ci din legea omenească – această maimuțăreală a legii divine...

Înnabisare...

De ce să-mi disprețuiesc trupul? Trupul meu este prietenul meu, prietenul sufletului meu. De câte ori privindu-ți chipul desfigurat, de nerecunoscut, în oglindă, noaptea, cu gândul sinuciderii copleșitor, mâinile tale, degetele – prin simplul fapt de a constata că nu tremură – nu te-au salvat, amintindu-ți că ești tot tu. Reîntâlnirea cu propriile mâini este un prilej de renaștere. Deși formidabil de expresive, mai expresive decât chipul omenesc, ele nu au grimase, nu se întunecă, nu par să fie afectate de durere în niciun fel, orice suferință pare că trece peste ele ca o apă neputincioasă. Tremură ele uneori, dar în fond rămân neatinse. Ele își exprimă emoțiile doar prin mișcare, nu prin modificări în sine...

Colegul meu Vintilă Laurențiu care prin clasa a treia sau a patra m-a pus serios pe gânduri cu povestea despre tatăl său care cu o noapte înainte, trecând cu mașina prin spatele cimitirului, a zărit la lumina farurilor o fantomă (gând la ora 2.00, în dimineața zilei de 3 ianuarie 2008 plimbare printr-o ninsoare cataclismică)

Zăpada – bucuria copiilor (și indiferența idioților)

Scriitorul gravid – uneori senzația bruscă de a fi pierdut sarcina... totuși nu există niciun ecograf care să confirme sau să infirme... trebuie să mergi mereu înainte, ca și cum ai fi gravid

E greu de crezut că un individ poate spăla, în sufletul său individual, toate fărădelegile cu care intră în contact (direct sau indirect, prin intermediul culturii, informației etc) – dar devine cu atât mai greu de crezut că acel individ, după ce află și se pătrunde de astfel de fărădelegi, nu-și mai poate îmbrățișa iubita, nu mai poate aspira mirosul florilor, bucuria ninsorii – care toate încep să-i apară în lumina neagră a acelor fărădelegi – simte chiar nevoia să fugă de acele fericiri, ca de un blestem de nedesfăcut... și totuși asta mi se pare că simt

Cum să-mi explic altfel nisipul pe care îl simt uneori în gură atunci când îmi sărut iubita sau copilul decât prin faptul că am fost politicos cu prea multe mame, cu prea multe cotoroanțe care și-au mutilat pe viață copiii, cu prea mulți „înțelepți” desfigurați de „înțelepciunea lor”, cu prea mulți oameni „cumsecade” obsedați doar de propria lor îmbuibare, cu prea mulți „descurcăreți” și descurcărețe”, pe scurt – prin faptul că înghit prea mult din imbecilitatea legii omenești? Ce să fac cu toate acestea, cum să le mistui, cum să le rafinez și să le elimin altfel dacă nu pur și simplu scriind – „liber și isteț, fără călăuz și cârjă”, cum spunea zvăpăiatul de Vasile Pogor... Ce-o ieși, vom vedea...

Când ieșind în stradă citești în privirea apoasă a primului trecător toată deșertăciunea legii omenești, intactă, așa cum o știai, neatinsă, neperturbată și imperturbabilă, când te încarci din nou cu ea și te întorci în singurătate – ce altceva poți face decât să macini și să aștepți?

Să-ți pui existența lumească în pace cu sufletul pentru ca mai târziu, poate prea târziu, să-și poată și ei pune existența lumească în pace cu sufletul (care este non-existență, veșnicie)

Ajuns la un anumit grad de luciditate, orice fel de implicare în lumea adulților, în sistemele lor încâlcite și absurde de gândire și acțiune, o vezi ca pe o crimă, ca pe o fărădelege (ca și Dumnezeu – vezi acel superb „Dragostea ne face să-i vedem pe ceilalți așa cum îi vede Dumnezeu” al lui Borges – prima oară am înțeles doar partea frumoasă a acestei observații, acum văd și înțeleg și partea întunecată.)

Viața, așa cum o văd eu astăzi 6 ianuarie 2008, în această clipă înnoptată pe străzile Bucureștiului, nu este decât efectul colateral al dereglărilor psihice și sufletești ale unor ființe incomplete, care decid să dea viață înainte de a înțelege ce este viața. În aceste condiții a-ți lua propria viață „în serios” este cea mai imbecilă decizie strategică pe care o poți lua.

Viața e o glumă proastă din care, cu puțină răbdare, poți alege câteva clipe luminoase. Cam atât.

Nu scriu pentru contemporani. De altfel am mai multă dragoste și compasiune pentru cei care nu s-au născut încă, decât pentru cei născuți. A fi în viață mi se pare o impudoare.

Dreptul exclusiv de a da viață, de a aduce oameni pe lume, a fost lăsat pe mâna ființei celei mai nesigure, derutate și incomplete din lume... Viața este un efect colateral al libidoului unei ființe debusolate, în care haosul emoțional domnește cu desăvârșire, care, deși are cu ce, refuză cu îndărătnicie să gândească până în miezul lucrurilor, pentru care o astfel de abordare: prin gândire și meditație– este „deprimantă” – spre deosebire de o ieșire la cumpărături sau o pereche nouă de pantofi - ce altă dovadă mai vreți ca să înțelegeți că lumea este creația unui diavol și că i-ați măcelărit degeaba pe cei care încă din vechime înțeleseseră acest adevăr...

De analizat motivele pentru care mamele își acuză copiii de „nesimțire” – de analizat la sânge, de săpat până la sursa ultimă a puroiului... Ei, adulții, care nu fac altceva decât să-și reteze din rădăcină ultimele capacități de a visa și a simți curat – în numele unei presupuse și iluzorii „maturizări” - și să se străduiască, prin educație, să facă același lucru copiilor, ei ne acuză pe noi de „nesimțire”. Veți plăti pentru această nerușinare apocaliptică – care, ca toate blestemățiile pe care le-ați inventat, a devenit „normală” prin generalizare... posibilă doar datorită albeței pe care v-ați turnat-o pe ochi și pe care v-o transmiteți unii altora prin generații...

Mame – profesioniste în arta disimulării, a scornirii de certitudini și consolări

FAD – Fabrica de Adevăruri Dure

În ce măsură a trăi „prin” copii și „pentru” copii nu este de fapt a trăi pe seama resurselor lor sufletești cu care înlocuim propriile noastre neanturi...?

Hai să murim fără să ne ucidem. E o risipă de energii, de resurse... Hai să nu ne mai ucidem, oricum vom muri...

Din puța gândirii...

Nu plec în pribegie pentru că nu vreau să-mi abandonez cărțile? Ãsta e motiv?

O conspirație, un complot, este cu atât mai desăvârșit cu cât cei care participă sunt mai inconștienți. Complotul se perfecționează pe măsură ce chiar și cei care îl coordonează devin inconștienți de ceea ce fac

Semnificațiile neașteptate pe care la mijlocul vieții orice vers din copilărie le recapătă. Exemplu: „Să trăiți, să înfloriți, ca merii ca perii, ÎN MIJLOCUL VERII”.

De ce se grăbesc cei vii să acopere trupurile morților? Este doar respect pentru mort? Nu este cumva o negare a ideii de viață dincolo de trup, refuzul de a accepta că nu trupul este esența ființei, așa cum în mod imbecil suntem educați să credem (și chiar credem) pas cu pas de-a lungul vieții... Acoperim trupurile morților din același motiv pentru care politicianul nu vrea să vadă mizeria în care ajung cei pe care îi conduce...
Rușinea de a te afla în fața adevărului de nezdruncinat că trupul fără suflet nu are nicio valoare, după ce toată viața ai crezut invers...

Curentul, gazele, căldura din calorifere, autostrăzile, mașinile, poșta, iluminatul public, telefonul – toate astea nu sunt decât mita pe care o primim cu ochii închiși în schimbul sufletelor noastre. Mita pe care Politica (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței umane potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra interesului propriu) ne-o toarnă pe gât: „Asta-i viața!”. Nu, desigur nu ASTA e viața...

Cărturarii și fariseii fățarnici, asemenea intermediarilor din piață: vând marfă scumpă, veche și degradată. Dar, spre deosebire de bișnițarii din piață, care, ca și producătorii, au interesul ca marfa să nu se degradeze – și deci nu o degradează direct, ci prin neglijență, academicienii și popii au tot interesul să perturbe în mod direct marfa pentru a-și atinge scopul final: îndobitocirea, anihilarea sufletului, negarea evidențelor afirmate încă din cele mai vechi timpuri, în forme cât se poate de simple și abordabile: Tao, Hermes, Manuscrisele, Ghilgames, Buda, Zen, Evangheliile, etc etc.

Nu există simț cu care să-L percepi pe Dumnezeu. Divinitatea o percepi cu partea extrasenzorială a Ființei, pe aceeași interfață pe care percepi Dragostea. Partea aceea, extrasenzorialul, este în continuă degradare și în pericol de anihilare totală de la apariția Politicii (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței umane potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra interesului propriu).

- Ce faci? l-am întrebat pe Michelangelo
- Nimic... Îngheț la soare, ger mă ia în brume

(vezi și Nietzche)

La sfârșitul vieții să tresari ca de un zgomot neașteptat, să privești intrigat peste umăr și să te întrebi „Ce-a fost asta?”... apoi să-ți continui drumul cu o ureche atentă spre înapoi, din ce în ce mai relaxată... să devii un punct la orizont... apoi nimic

Joncțiunea de la legea divină la legea omenească s-a făcut fix în clipa în care am decis să renunțăm la splendoarea pădurilor și a peșterilor și să ne închidem în cetăți, cu tot cu Dragostea care ne fusese dată, și pe care de atunci nu încetăm să o torturăm, să o torturăm, să o torturăm....

Ideea de divinitate este atât de fascinantă încât continui să ezit: să mă mențin undeva în afara ei ca să o pot contempla, sau să mă arunc orbește în valurile ei, ca un sinucigaș? Îmi este oare permis să intru și să ies oricând?

Credința în Dumnezeu se reduce la credința în viața de Dincolo. Dacă ți-a intrat în cap și în trup spaima că după încetarea respirației, a bătăilor inimii, a funcțiilor cerebrale etc nu mai e nimic, decât întuneric, atunci calea către mârșăvie, nelegiuire și obtuzitate ți se deschide larg. Atunci te repezi să aduci copii pe lume, atunci, sub impulsul acelei disperări. Gândul că Dincolo nu există (gând injectat în sufletul individual de către Politică), orbirea psihică și sufletească – ăsta e adevăratul motiv pentru care ele aduc copii pe lume...

„Revino cu picioarele pe pământ!”
Ei, și dacă eu vreau să rămân cu ele în cer, ce-aveți voi cu mine?

Nu-ți stârpi cu orice preț Frivolitatea. Amintește-ți de câte obsesii te poate salva.

O mare bucată din viață ești permanent uimit de graba isterică cu care se schimbă monezile, guvernele, oamenii, ești iritat, îți spui mereu că e doar ceva trecător. Abia ajuns la o anumită vârstă înțelegi că așa a fost mereu – o permanentă tranziție. Ești iritat de această permanentă instabilitate, pentru că vii din nemișcare și te vei întoarce în nemișcare, adică la adevărata viață...

Își iubea părinții atât de mult încât, în subconștient, nu numai că își dorea să-i vadă plecați pentru totdeauna din lumea asta mârșavă, dar chiar îi venea să se sinucidă de scârbă la gândul că ei ar putea continua să trăiască prin el...

„Diavolului nu-i pasă atât de spiritul meu, cât de limba și de pana din scrierile mele. Căci spiritul meu nu mă răpește de la el decât pe mine însumi. Dar Sfânta Scriptură și limbile îi fac lumea aceasta prea strâmtă și-i provoacă pagube în împărăția sa” (Marthin Luther – Către domnii consilieri)

Nu doar Noica ci și Luther e împotriva lui Aristotel: „Dumnezeu ne-a pedepsit încă o dată permițând ca în locul Sfintei Scripturi și al cărților bune să fie pus Aristotel și nenumărate alte cărți păguboase care ne-au dus tot mai departe de Biblie”

Păcat că nu argumentează; în continuare vorbește despre larvele Diavolului: „La aceasta s-au adăgat larvele Diavolului, călugării și stafiile din înaltele școli, pe care noi i-am întreținut cu bunuri care depășesc limita omenescului precum și mulți alți doctori în teologie, predicatori, magiștri, popi și monahi – aceștia fiind doar niște măgari sadea, mocofani și unsuroși, împodobiți cu tocile lor roșii și cafenii precum o scroafă cu lanțuri de aur și șiraguri de perle – ținuți și poftiți de noi, dar care nu ne-au învățat nimic bun, ci ne-au făcut tot mai orbi și mai nebuni; în schimb ne-au păpat toate bunurile și au adunat în mănăstirile lor doar rahaturile și gunoaiele lor de cărți murdare și veninoase, ba le-au pitit și prin unghere mai ascunse, de te cuprinde groaza când te gândești” (Op. cit., pag 238-239)

De ce ni se cere să fim cuviincioși atunci când vorbim despre Adevăr? Luther e cuviincios? Oare ce se descrie aici nu se aplică perfect academicienilor și popilor de azi, urmași demni ai cărturarilor și fariseilor fățarnici? LARVELE DIAVOLULUI nu trăiesc oare și azi printre noi? Păcat, mare păcat că Luther se lasă cuprins de patimă și nu detaliază, nu argumentează, nu despică burta mortăciunii, ca să iasă afară tot puroiul. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-o găsi totuși un illuminat, la un moment dat...

Vezi și Carl Gustav Jung, „Amintiri, Vise, Reflecții”: „Mi-am adunat tot curajul, de parcă ar fi trebuit să sar în focul iadului, și am lăsat gândul să-mi vină: În fața ochilor mei se înalță catedrala cea frumoasă, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu șade pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un CÃCAT URIAȘ pe acoperișul nou, colorat și strălucitor al bisericii, îl strivește, apoi rupe în bucăți pereții bisericii”

Se mai poate vorbi oare despre Adevăr altfel decât în astfel de termeni? Cumplitul cerc de fier în care cărturarii și fariseii fățarnici strivesc inteligența umană mai permite altfel de exprimări?

„Cele mai frumoase triluri ale păsărilor sunt de fapt țipete de spaimă” (replică într-un film cu Russel Crowe, 16 01 2008)

Suntem dispuși să credem că Moise a vorbit cu Dumnezeu, că degetul lui Dumnezeu a scris pe tăblițe, că Iisus este fiul lui etc, doar datorită TAMPONULUI de timp care ne desparte de acele vremuri, care ne scutește de contemporaneitatea cu acele evenimente. Pentru că dacă toate astea s-ar fi întâmplat sub ochii noștri am fi scuipat pe ele, așa cum au făcut și contemporanii acelor vremuri.... Nu suntem cu nimic mai buni decât aceia, ci doar mai îndepărtați... și mai abulici

De ce cărturarii și fariseii fățarnici îi împing pe copii să se „afirme” cât mai repede? Pentru a nu avea răgazul de a înțelege complotul mârșav în care intră. Doar Noica a avut curajul și onoarea de a le spune să întârzie cât mai mult comedia „consacrării”.

Oricât de nefericit, disprețuit, dezorientat, bulversat, stresat, nevrotic, isteric ai fi, tot se va găsi la un moment dat o femeie care, FÃRÃ SÃ ÎNÞELEAGÃ NIMIC, te va mângâia și-ți va șopti cu duioșie SINCERÃ „Hai taci cu mama”

Luther instigă la genocid împotriva țăranilor răsculați, pe motiv că aceștia nu respectă principiul cristic „Întoarce și celălalt obraz” (!!!!!) – interpretează acest concept echivalându-l cu necesitatea de a urma legea omenească, de a pupa mâna unsuroasă de care vorbea mai devreme...

La patruzeci de ani descoperi în tine sensibilitatea copilului și capacitatea de analiză a bătrânului... Coșmarul continuă.

Nu vreau decât să regăsesc deliciile Necesității.

18.01.2008 seara - adineauri am întrezărit o frântură din mecanismul asumării păcatelor celorlalți – mecanism pe care într-o zi va trebui să-l descriu pe larg...
Mama nu înțelege că sunt scriitor, nu asociază noțiunea cu o îndeletnicire sănătoasă, eficientă, productivă – în consecință e nemulțumită de mine (sau mă lasă din plin să cred asta), mă asociază probabil cu un ratat – deși nu știu dacă există pe lume o ocupație pe care dacă aș îndeplini-o ar fi mulțumită (de discutat despre proiectarea nemulțumirilor, eșecurilor, frustrărilor părintelui în conștiința copilului – încă cu mult înainte ca copilul să priceapă ce e aia conștiință, eșec, frustrare, etc) Ceea ce fac eu, pentru ea echivalează cu pierderea timpului. Dacă îmi spun „Ceea ce crede e treaba ei” nu e suficient, nu mă liniștesc, continui să sufăr nu doar propria suferință ci și o parte din suferința ei. Nu e numai treaba ei, e și treaba mea. Cum dialogul pe această temă și la asemenea adâncimi e imposibil – îmi asum, port pe umeri și în creier o presiune – accept să mă privesc pe mine însumi așa cum mă vede ea pe mine – adopt viziunea ei greșită – preiau păcatul ei asupra mea și trăiesc ca o umbră, cu stigamtul ei asupra mea. Asta cred că înseamnă să-ți asumi păcatul celuilalt. Și cred că fac bine. S-ar putea chiar ca asta să fie menirea mea pe pământ. Pentru că în mod similar se petrec lucrurile cu politicianul, care nu vede în mine decât un individ neproductiv, cu nevasta care nu te vede decât ca sursă de stabilitate și echilibru, cu lumea care-și vede cu nesimțire în continuare de marasmul ei, cu bișnițarul fericit că te „păcălește” fără să știe că de fapt a fost observat etc. Un fel de „întoarce și celălalt obraz”.

Nu cer nici inspirație, nici stare de grație, nici fericire. Cer doar câmpul acela verde din vis și zăpada înnoptată și luna aceea care luminează fără să explice nimic. Atât. Prietena mea moartea.

Ce poate fi mai trist decât o reuniune de poeți? O adunătură de indivizi incapabili să-și suporte singurătatea, adică destinul, adică menirea, adică însuși obiectul și condiția muncii lor, rațiunea lor de a fi. Sinucidere în masă – și mai rău decât atât.

Firește, Răul este în mine și mă înveninează, dar eu, recipientul care conține acest Rău, nu sunt Rău și pot acționa pentru eliminarea Răului. (Ãsta e punctul esențial pe care Biserica nu vrea să-l vadă. Pentru ea ești rău și atât. Ești rău și trebuie să te supui. Punct. Pentru că numai Ea știe să te salveze. Punct. Logică bună de servit oricărui idiot. Punct. De aceea a și avut atâta succes.)

Mamele aduc pe lume copii nu din dragoste ci ca să-și înnăbușe neantul, disperările, isteriile, poftele, rătăcirile, eșecurile, ratările, ca să aibă cui trânti în suflet, în momente cheie, vorbe ca „Vezi, pentru tine mă zbat, pentru tine m-am sacrificat” – ca și cum tu, copilul, i-ai fi cerut toate astea, ca și cum alt rost al existenței ar fi imposibil.

Când ești pe punctul de a avea o revelație, de a înțelege ceva esențial – efortul acela, durerea pe care o provoacă acest efort – ai impresia că provine din sens contrar, că tu ești cel care vrea să ascundă, care vrea să evite cu orice preț acea revelație – ca nu cumva să te rănească, așa cum te rănește conștientizarea unui păcat sau nelegiuiri pe care ai comis-o.

Ianuarie 2008 – calc pe marmeladă, respir marmeladă, înot în marmeladă, zbor în marmeladă, clipesc în marmeladă, respir marmeladă, lăcrimez marmeladă, inima mea pompează marmeladă...

De aflat dacă există pe lume o mamă poet care și-a descris în versuri durerile nașterii ...

- Ce să facem, spune trubadurul, cântăm și noi versurile poeților pe care îi avem...
- Bine, dar și mai bine ar fi să cântați pe cei pe care NU-i aveți...

Ne pregătim pentru viață, studiem, ne facem relații, ne sistematizăm cunoștiințele și apoi ieșim pe piață – ca niște abțibilduri colorate pe ușa frigiderului...

La Luther – aceeași duplicitate veninoasă, același lichelism unsuros, aceeași ipocrizie și perfidie caracteristică ideii de popă – învelită doar cu un abur de speranță, cu un iz de revoltă reformatoare, dar reformă până la un punct, nu la esență – reformă a formei, nu a fondului (vezi perorarția despre război, toate justificările mincinoase aduse ideii de război – merge până acolo încât susține că „războiul e de la Dumnezeu” – atunci ce rol mai are dracul?) În plus se simte la el aviditatea de a se face ascultat, trufia nemăsurată de a se considera o autoritate incontestabilă și inegalabilă în interpretarea Evangheliei – pe care, într-adevăr, o interpretează după bunul plac: când ceva nu-i convine la Iisus sau nu-și regăsește obsesiile în cuvintele lui Iisus – dă fuga la amicul Pavel. Afirmă fără niciun scrupul, într-o avalanșă de euforie și patimă, că „Războiul e de la Dumnezeu” – deși Iisus nu spune și nu sugerează nicăieri așa ceva.

Ajunge să negocieze doar cel cu dorințe supradimensionate.

Mintea mea nu poate asocia cifra 2008 cu prezentul. Pentru mine prezentul este 1967.

„Trăiți bă, trăiți, că de murit nu e mare scofală” (pe coperta unei cărți lângă poza lui Adrian Pintea, după moartea acestuia)

... și oricât de departe vei fi iubito, nu voi înceta să frământ, să macin, să frăgezesc în inima mea toate spaimele, toate angoasele, toate nevrozele tale – și asta fără să vreau...

De pe coperta carnețelului pe care scriu, chipul unui cățeluș alb îmi spune că nu mai sunt copil.
- Pe ce te bazezi? l-am întrebat
A rămas fără replică. (Recunosc, sunt cam dur uneori...)

Nu fugiți de tristețe. Nu fiți tâmpiți!

Și ce să fac, ce vină am eu că am înțeles prea devreme (you reached for the secret too soon, you cried for the moon.) că voi muri și că de atunci toate lucrurile îmi alunecă din mână, tot ce ating se risipește și privirile mi se scurg? Hm?

Ce bine că totul trece! Chiar și fericirile. Sunt atât de energofage (Cred că m-am îmbolnăvit de cioranită cronică evolutivă)

Stau singur noaptea la geamul din bucătărie și fumez. Ce frumos trebuie să par privit din afară! Cine ar bănui nodul de șerpi care mă roade înăuntru?

Un psalm al lui Șerban: Doamne ajută-mă să înțeleg – ce este autentic la David? Faptul că i-a înfipt o piatră în cap lui Goliat și apoi i-a tăiat capul, că nimicea așezări întregi ucigând toate femeile și copiii și bătrânii (îi trecea „prin ferăstraie și topoare”) cu preocuparea constantă ca „Nu cumva să rămână cineva viu care să spună „Asta David a făcut-o” sau Psalmii?

Muritorii sunt făcuți din mai multe aluaturi contradictorii, în timp ce zeii dintr-unul singur. Tu Hermes, știai.

Sunt gol de melancolie, gol de visare, gol de așteptări și totuși nu mă îndur să plec de la fereastră. Mă mai aplec încă o dată, să mai cerșesc ceva nopții...

Mă îngrijorează faptul că vorbesc destul de puțin despre sinucidere. Probabil că sunt în stare să o comit. Watch me...

Îmi tot repet că singurul scop al vieții este salvarea sufletului. Dar oare îl mai am? Ceea ce simt este el sau golul rămas în urmă, care continuă să emită senzații? „La steaua care-a răsărit, e-o cale-atât de lungă....”

Nu putem trăi decât în roluri. Deci nu putem fi noi înșine Aici. Ce dovadă mai clară că nu suntem de Aici? Interesant că cei mai mulți își găsesc repede locul, gropița aceea din jocul de flipper în care bila se oprește – dar – există și unii care trăiesc toată viața din bumper în bumper și totuși nu mor! (Cele mai bune șanse de supraviețuire le are cel care se menține permanent în mișcare)

Mulți mi-au spus: Vezi că o să mori cu dreptatea în buzunar! Păi asta e și ideea. Vai de cel care ajunge Dincolo încărcat cu Ne-dreptate!

Dragi copii, care credeți voi că a fost ultimul gând pe patul de moarte al marelui rege David? Oare un sfat bun pentru fiul său Solomon? Sau poate un gând bun pentru poporul său sau pentru o femeie iubită? Sau poate grija pentru administrarea averilor lăsate? Sau oarece indicații strategice pentru ținerea în frâu a dușmanilor? Nuuuu.... Ultima lui grijă, și ultimul său gând mărturisit pe patul de moarte fiului său Solomon, așa cum șade bine unui mare lider politic, nu este decât o mârșavă instigare la crimă:
„Iată că ai lângă tine pe Șimei, fiul lui Ghera Beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua în care mă duceam la Mahanaim. Dar s-a pogorât înaintea mea la Iordan și i-am jurat pe Domnul zicând: „Nu te voi omorî cu sabia”
Acum tu să nu-l lași nepedepsit, căci ești un om înțelept, și știi cum trebuie să te porți cu el. Să-i pogori perii albi însângerați în locuința morților.
David a adormit cu părinții lui și a fost îngropat în cetatea lui David”etc (Împărați 2, 8-10)
Și acum dragi copii mergeți în pace acasă. Lecția de morală politică s-a încheiat. Vise plăcute! Și nu uitați să vă faceți temele, să ascultați pe tata și pe mama și pe părintele de la Biserică, care pentru voi se străduiește să vă învețe lucruri bune și frumoase, să mergeți la vot și să faceți și voi când veți fi mari muulți, muuulți copii. Noapte bună copii!

(Iată de ce mama mă învață să nu citesc de unul singur Biblia: pentru că riști să dai peste asemenea episoade, ca cel de la Împărați 2, 8-10 – din care reiese cu claritate adevărata ierarhie a priorităților în Politică. De aceea ai nevoie de un „îndrumător” de specialitate, de un „teolog” care să te „ajute” să „interpretezi” ce citești – pentru ca să te „ajute” să „interpretezi” doar ceea ce „trebuie”. Ãsta este singurul scop al popilor: diversiunea).

Alt psalm al lui Șerban
Care erau adevăratele valori ale lui David, Doamne? Și cum pot eu să îmbrac o religie care te preamărește în același timp pe Tine și pe cei care îți iau numele în deșert? Ce fel de înțelepciune poate avea un om care pe patul de moarte nu se gândește decât cum să-și calce în picioare cuvântul dat și cum să-și împingă propriul copil cu nasul în sânge nevinovat?

„Nu te voi omorî cu sabia”. Într-adevăr, nu cu sabia lui, ci cu sabia copilului lui. Fermecător domnule David. Mulțumim pentru învățătură. O să ținem minte.

Nicio icoană nu redă privirea lui Iisus așa cum mi-o imaginez eu. Și cred că niciun individ care ia o pensulă în mână cu gândul să redea acea privire nu are absolut nicio legătură cu ideea de credință, de divinitate – care nu trebuie reprezentată și nu are nevoie să fie reprezentată și nu suportă niciun fel de reprezentare artificială

Nu suntem decât niște celule cu pretenții de organism.

După apariția Politicii (adică a ideii jignitoare la adresa inteligenței umane, potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra interesul propriu) adevăratul sacrificiu al femeii este abținerea de la procreație.

Dragii noștri, ați mai merge oare la medic dacă ați ști că acești indivizi, în schimbul unor mici atenții primite la seminariile de cacao organizate de producătorii de medicamente, acceptă să prescrie niște tratamente care nu numai că nu ajută la combaterea bolilor, dar chiar le cronicizează, în vederea menținerii ritmului vânzărilor de medicamente în scopul propășirii economiei mondiale și înaintării spre cele mai înalte culmi ale civilizației?
- Vai, dar este inadmisibil, imposibil, neverosimil, și apoi cum dovedești
- Atunci mă retrag și îmi cer scuze că v-am jignit inteligența. Continuați...

Simt duhoarea căcatului pe care stați și pe care doar din cauza consistenței îl considerați confort...

Mașina de tăiat mezeluri de la Kaufland pe care vânzătoarea o manevra cu mișcări de du-te vino, înainte și înapoi, înainte și înapoi, mereu și mereu... la un moment dat vânzătoarea se îndepărtează, dar mașina continuă să se miște în același ritm, înainte și înapoi, înainte și înapoi, mereu și mereu – am avut impresia că văd ceva în conturul vânzătoarei absente...

Poate că într-o zi voi deveni un criminal, un individ care eliberează suflete din trupuri... ehei, dar până la acele certitudini mai e cale lungă...

Arunc lasoul de gâtul unei idei și spun cu mâna pe inimă că....

... piciorul acela umflat, vânăt, cu degete strâmbe și inegale în mâinile ei era sufletul meu.

Cineva care în loc de mâini are roiuri de viespi încearcă să mă îmbrățișeze...

Anumite gânduri care mă bântuie și pe care le îmbrățișez stârnesc rumoare în sala marilor clasici, care mă ascultă permanent, într-o liniște desăvârșită... în primele rânduri sunt bătrânii Lao Tse, Hermes...

Nu să ne cunoaștem cât mai bine ne ajută părinții, ci să ne cunoaștem atât cât e nevoie pentru a ne alege masca cea mai potrivită.

Spui mereu că ai vrea să te ia Dumnezeu. Dar de ce te-ar lua? Ce știi să faci? La ce ești bun, la ce i-ai fi de folos? Sau poate crezi că te ia pe degeaba...

40 de ani: intru în viața adultă ca într-un mormânt...

Tu-i oximoronul mă-sii de viață!

Ai văzut vreodată două păsări zburând îmbrățișate?

Memoria invers proporțională cu dragostea. (La Tolstoi) Adică – cu cât îți amintești mai mult cu atât iubești mai puțin?

3 februarie 2008 Trei căprioare în pădurea Băneasa! M-am gândit la Dumnezeu numindu-l „Cel din spatele stelelor”

Gloata „prețuiește”, atribuie „valoare” doar martirilor care sunt uciși (pentru o idee), nu și celor care se sinucid pentru o idee. Pentru că gloata are în vedere mai puțin (sau deloc) ideea cât mai ales pretextul care i se oferă de a ucide la rândul ei, de a-și manifesta ura, setea de răzbunare. Frenezia care cuprinde masele după moartea unui martir nu vizează apărarea ideii pentru care acel martir a murit, ci satisfacerea inepuizabilei sete de sânge care o guvernează.

Ceea ce mi se pare nebunesc este că nu mi se îngăduie să înnebunesc.

Când ies pe stradă – senzația de a fi încălțat un ciorap sau un pantof fără talpă.

Păsările, ca și gânditorii, merg pe jos cu mâinile la spate.

Un fir de păr lipit de săpun. Pare atât de ușor de îndepărtat. Totuși, după ce ai lăsat să curgă la nesfârșit și inutil apa pe el, ești nevoit să zgârii cu unghia ca să-l apuci și odată cu el - puțin săpun sub unghie...

Spală-te bine, spală-te pe față, pe ochi, pe mâini, pe picioare, dar mai ales spală-te pe inimă de toate „învățăturile” părinților tăi, căci ei nu din dragoste te-au învățat ce te-au învățat, ci din disperare că n-ai să reziști la tăvălugul numit „Rândul Lumii”. Acum, că ai abandonat lupta, la ce bun?

Desprinde-ți ideea de responsabilitate din suflet așa cum îți desfăceai cojița de la buba de la genunchi după ce căzusei la fotbal sau lapte gros în curtea școlii. Spun aceasta pentru cei care știu și simt că Adevărul este în cărți, nu în Rândul Lumii, dar rămân încă neîncrezători la gândul „Ce a vrut să spună concret?”

Scrie încet, scrie astfel încât timpul citirii să se dilate ca o cocă de cozonac la Crăciun în bucătăria bunicilor, scrie rar, respiră rar – pentru ca timpul citirii să se întindă la infinit...

Pe stradă surprind brusc privirea unei babe cu aer intelectual pe al cărei chip se citea cu atâta claritate spiritul acela care ucide sufletele copiilor că mi-a venit să țip...

Primul sacrilegiu pe care-l comitem împotriva lui Dumnezeu este că vorbim despre El, că îl tratăm ca subiect de discuție. (De explicat de ce particip la asta)

La un post de radio pentru copii (Itsy Bitsy), chiar înainte de culcare, sunt întrebat: „Ia gândește-te, ce faptă bună ai făcut azi?” – Nu se precizează însă dacă în fața lui Dumnezeu sau în fața oamenilor... Deși știm prea bine: „Căile mele nu sunt căile voastre...” etc

Tot la Itsy Bitsy se vorbește despre „Asociația Părinților Isteți”: - contradicție în termeni! Un părinte, dacă ar fi fost cu adevărat isteț, nu devenea părinte

Spui mereu „Nu cred, ci simt”, tinzi să înlocuiești noțiunea de convingere cu cea de sentiment. Dar una e sentimentul pur și alta sentimentul pe care ți-l dă o convingere. Atenție! Nu te păcăli singur.

Scoate-ți din minte gândul instinctiv că pentru gândire ai nevoie de liniște. Amintește-ți ce anume te-a determinat să devii gânditor. Nu există o școală și deci nici o liniște pentru gânditori.

Granița cuvintelor e uneori atât de clară încât la un moment dat începi să intuiești un glas de Dincolo... Muzica...

Glasul interior al lui Socrate intervine doar pentru a-i spune ce să NU facă, NICIODATÃ ca să-i spună să facă ceva. (Wu Wei)

Oamenii l-au ucis pentru că oamenii SE SPERIE de prea multă Frumusețe. Instinctiv ei fac ceea ce se cuvine: îi ucid pe cei prea Frumoși, adică îi trimit Acasă...

Legea omenească poate fi tolerată ca frâu pentru sufletul prea nărăvaș, din pricina energiei supradimensionate, de origine divină. Accept această idee, cu următoarea observație: vine o vreme când trebuie să alegi – ori legea omenească, ori legea divină. E adevărat că majoritatea persistă în legea omenească până la capătul vieții, dar asta nu înseamnă că trebuie să faci și tu la fel!

Orice ar fi, „candela minții nu-ți stinge” (Minulescu)

Când te bântuie jegul ideii de organizare a scrisului, de abordare a temelor pe categorii, de tratare sistematică a subiectelor, cu introducere, cuprins și încheiere, adu-ți aminte că nu ai face decât să construiești o țintă. Lasă-i să se lupte cu fantomele. Dacă ai chef de organizare fă-ți ordine în cărți, șterge praful prin casă, ai grijă unde-ți arunci pantofii, spală vasele, șterge masa după ce mănânci, ai o mulțime de treabă! Fă-ți ordine în viața zilnică și în suflet nu în alcătuirea de texte comestibile. Nu uita că ceea ce scrii trebuie să le rămână în gât.

Intrând în viața adultă am avut același sentiment cu al eroului din filmul „Ghost” care, ucis de geamul glisant, după ce a ieșit din trup, întreba năuc „What? What?” Adulții te privesc cu un fel de milă când ai devenit unul de-al lor – și tu întrebi năuc „What? What?” Iar ei te iau de după umăr și, cu un zâmbet apos, îți șoptesc „Lasciate ogni speranza... baby”

O ființă desăvârșită, spune Tolstoi, nu poate avea conștiință, pentru că, explică tot el, conștiința este contradicția dintre cerințele spiritului și cerințele trupului. Nici bestia dar nici îngerul nu au conștiință. Primul a anihilat total cerințele spiritului, celălalt pe ale trupului. În ambele cazuri contradicția dispare. Contrariile se ating, cercul se închide...

„Dacă bărbații le-ar cunoaște pe toate femeile așa cum soții le cunosc pe soțiile lor, n-ar discuta NICIODATÃ cu ele și nu le-ar respecta opiniile”, spune Tolstoi la bătrânețe, în Jurnalul ultimilor ani, lucrare pe care o consideră mai importantă decât toate celelalte opere ale sale, totuși aproape necunoscută publicului.

și

„Lui Dumnezeu nu-i plac persoanele în plus. Cu el se poate vorbi doar între patru ochi”

și

„Ridicarea căsătoriei la rang de taină, pe de o parte, iar pe de alta la rang de formă a binelui suprem al vieții este o rătăcire ordinară. E ca și cum mâncatul ar fi ridicat la rang de taină sau de binefacere supremă” (Sau urinatul, sau defecația – aș adăuga)
etc

Din pricina unor astfel de adevăruri esențiale cărturarii și fariseii fățarnici - care își imaginează că stăpânesc destinele literaturii și care disprețuiesc totdeauna credința autorului și importanța pe care acesta o acordă propriilor opere – evită să popularizeze astfel de lucrări, le acordă o atenție secundară. Pentru că acest spurcat „mediu academic” este interesat de proliferarea minciunii convenționale, de cosmetizarea unor mizerii omenești străvechi. Asemenea lucrări și asemenea idei ale oamenilor cu adevărat illuminați, sunt ascunse cu premeditare sub covor, ca rahatul de pisică, pentru ca – de exemplu – mâncarea instituționalizată a căcatului în cadrul Instituției numită Căsătorie să continue nestingherit până la capătul vremurilor. Idem în cazul instituției Biserică etc

Este atât de greu să-l regăsim pe Dumnezeu, nu doar din pricina propriilor noastre carențe, ci și pentru că Ceva sau Cineva de Aici, din această Lume ne împiedică, ne blochează în mod instituțional căile de acces la Divinitate. Iar acest Ceva – Cineva este Politica (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței umane potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra interesului propriu) cu cele trei mari tentacule ale sale: Familia, Școala și Biserica

Acțiunea de a publica are un recul – pe care-l simți – e un fel de murdărire – asta în cazul în care ții să scrii fără mănuși.

La autopsie s-a constatat că inima i se înnegrise.

Dacă suntem celulele unui Întreg, așa cum propune Tolstoi, atunci trebuie că acel Întreg suferă de leucemie...

„Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet.
Prin durere ea ne intră în carne” (Simone Weil)

Omenirea nu evoluează și nu va evolua niciodată spiritual, pentru că nu îi ia în considerare decât pe cei pe care îi poate clasifica, așeza în categorii, în ținte pe care să poată scuipa. Nimeni nu devine „celebru” pentru că a știut să rămână om pur și simplu. E nevoie de o doză mai mare sau mai mică de dezechilibru psihic ca să devii „celebru”, adică ascultat – pentru că oamenii nu îi ascultă decât pe cei care le vând iluzii

Când doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă – ce conotație sinistră capătă vorba asta dacă te gândești la criteriile după care judecă gloata...

Când transcriu textele unui mare clasic am o senzație ciudată, mai ales atunci când îmi dau seama că nu trebuie să pun ghilimele... ca și cum eu aș fi cel care scrie...

În Paradis, adică în sălbăticie, trăiam și muream fericiți, mâncați de vreun crocodil sau zdrobiți de vreun mamut, dar mereu firesc, știam care e adevărul – civilizația ne-a luat această certitudine, acum ne luptăm cu strigoii jilavi ai Politicii (adică ai ideii jignitoare la adresa inteligenței umane potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra interesului propriu)

De îndată ce am citit primele idei din scrierile Simonei Weil am căutat să aflu cum a murit. Ceea ce am aflat nu m-a mirat câtuși de puțin: s-a lăsat să moară prin înfometare. (Despre asemenea moarte Cioran ar spune probabil că nu e decât un mod mai laș de a te sinucide: nu ridici mâna asupra ta însuți, dar refuzi să mai mănânci, amăgindu-te că asta a fost voința divină)

Este necesar să trăiești doar în Prezent pentru că subconștientul asociază automat Viitorul cu condiția exterioară. „Ce se va întâmpla cu mine?” înseamnă întotdeauna „Cum voi trăi”, pentru că „Ce se va întâmpla” cu tine, cu noi toți, se știe prea bine...

Gândește-te mereu la micimea motivelor care i-ar putea face fericiți pe cei față de care te simți dator.

Desprinderea definitivă de semeni s-a produs atunci când am înțeles că toți îmi dădeau dreptate... dădeau din cap și priveau prin mine ca printr-o fereastră...

Atârnam din ea ca un ied pe jumătate născut...

Mă gândesc că tata a refuzat să se trateze tot așa cum Simone Weil a refuzat să mai mănânce... știa de ce are nevoie, era medic, dar...

Cel care trăiește „în Domnul”, sau alături de Dumnezeu, sau... este asemeni unui personaj dintr-o poveste care brusc sare din poveste și se așează pe umărul scriitorului, citindu-și povestea în timp ce se scrie...

Am dat de gustul Esențialului... de aceea și „produc” atât de puțin...

De ce alergi după tramvai? Pentru că ai în vedere ACEL tramvai, tramvaiul ca obiect, nu ca idee. Îl vezi și crezi în subconștient, că e ultimul... la fel cu femeile

Dilemele din copilărie, de genul „de ce trebuie spălată chiuveta?” sau „de ce scriitorii trebuie să citească?”

Groaza de a nu fi „ultimul om” – chiar și la Baudelaire... La urma urmei ce e atât de insuportabil în a fi ultimul om... mai ales dacă toți ceilalți au devenit cimpanzei...

Dacă viața e o călătorie, atunci pe bună dreptate ne învață Lao Tse că „bunul călător nu lasă urme”

Vorba lui Tudorel (8 ani) care, într-una din plimbările noastre pe malul unui lac, după o tăcere prelungită, a izbucnit: „De ce cer? De ce nori? De ce mașini? De ce asfalt? De ce iarbă? De ce oameni? De ce claxoane? De ce blocuri? De ce copaci? De ce păsări? De ce?” Și apoi a adăugat cu o seriozitate pe jumătate disperată: „NOI NU AVEM NEVOIE DE TOATE ASTEA!”

Nu înțeleg ce fel de „dovezi” așteptăm pentru a ne încredința de existența altor lumi, de vreme ce copiii ne spun răspicat adevărul, iar noi refuzăm să-i ascultăm.

Noi nu avem nevoie de toate astea. Noi avem nevoie de cu totul altceva, cu mult mai simplu.

Senzația că trăiesc nu în lume, ci pe resturile lumii, pe ce a mai rămas din păduri, din iarbă, din oameni, din animale, din sentimente...

Acele stări în care, pierdut în valurile de magmă umană ale străzii, fiecare privire a trecătorilor o resimți ca pe o ciupitură a unui vultur dintr-un cadavru... stările acelea în care până și rândurile unei cărți răsfoite în metrou ți se par la fel de anoste și deșarte și fără sens și ostile ca și călătorii...

Tot ceea ce dăruiești societății se întoarce împotriva ta ca un scuipat în față. Iisus nu s-a răstignit singur, dar dacă ar trăi azi să vadă ce s-a ales de ideile lui, s-ar răstigni singur, fără nicio îndoială...

februarie 2008 Din ce în ce mai multă piatră și ciment în parcuri... parcurile împietresc odată cu sufletele locuitorilor

Dragostea în cuplu... ca un copil urcând de la capătul de jos al balansoarului, spre cel ridicat: la jumătatea drumului începe coborârea. Involuntară și neprevăzută...

O lume în care gravidele nu au burțile pline de zeamă și carne... ci de fluturi... „Iubitule, în curând vom avea și noi fluturii noștri...”

Senzația persistentă și repetată pe care o am atunci când cineva spune despre sine „eu”... parcă intru în el... cad în el ca un bolovan într-un butoi plin cu apă... pleosc!

Trage în piept cerul cu stelele și vorbește...

Senzația de a avea „ceva la cuptor”

„Căci m-am pregătit și am ferit înțelegerea care este în mine de prefăcătoria Lumii” (Hermes Trismegistus – cartea a șaptea)

„Degeaba vă sculați de dimineață și vă culcați târziu ca să mâncați o pâine câștigată cu durere, căci preaiubiților lui El le dă pâine ca în somn...” (Psalmul 127)

El le dă pâine ca în somn
le dă pâine ca în somn
dă pâine ca în somn
pâine ca în somn
ca în somn
în somn
somn

Ce caută ei pe malurile lacurilor, prin parcuri, pe alei, la umbra teilor? Caută ceea ce Politica (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței umane că un individ sau un grup de indivizi poate pune interesul general deasupra celui propriu) le-a furat pentru totdeauna. Dar faptul că ei continuă să caute, acel ceva care-i împinge să caute, dovedește superioritatea incontestabilă a ideii de Dragoste asupra celei de Politică. Dragostea se presimte, Politica ți se impune... Dragostea sub Politică poate supraviețui, Politica sub Dragoste – NICIODATÃ

Impulsul de a te arunca într-o carte așa cum te arunci într-o femeie – cu setea de a fuziona cu ea pentru totdeauna

- Descrie ce simți când te plimbi prin pădure?
- Păi... ăăăă... e ca când... mi-aș plimba degetele prin părul Fecioarei Lumii...

„Primăvara asta totuși nu-i decât o copie”
Și viața așijderea...

În ea se ducea un permanent război între Femeie și Om. Toate luptele de rutină erau câștigate de Om, toate bătăliile decisive de Femeie.

Un semn de întrebare spaniol: ca un cârlig de măcelărie înfipt în ceafă...

Cugetam abătut și încurcat când, deodată, mi-a înverzit în minte ceva... ideea că Școala... ea e cea care mă împiedică să pricep

Siguranța zilei de mâine e o utopie: hipnoza muierească...

Pe peretele unui bloc din Ploiești, într-o zi ploioasă de primăvară, cineva scrisese mare cu vopsea neagră: CABANA TRISTEÞEA.

Un bărbat prea cuminte nu mai e „bărbat”. Muierea preferă un tiran nu numai din dorința secretă perversă de a fi dominată și umilită dar și pentru ca, prin extrapolare, comparându-se cu el, cel rău, cel tiran, să-și poată apărea sieși ca bună, curată și nevinovată (în ochii ei și ai celorlalți). Pentru că ea, prin sine, nu vrea să devină mai bună, refuză cu încăpățânare să-și creeze un criteriu interior, nu catadicsește să împlinească asemenea „filozofii”, preferă să se raporteze la valorile lumii exterioare, e mult mai comod. E mult mai la îndemână pentru conștiința muierească să trăiască alături de un personaj negativ – doar așa poate să respire – pe când un bărbat bun o lasă să fie strivită de propria nerozie – și așa se și cuvine amin

Primăvara în curțile de pe Valea Buzăului, brazdele pentru legume arătau ca niște morminte...

Cimitir în germană se spune Friedhof – curtea cu liniște...

13 aprile 2008 ora 10.00 – orice lucru la care mă gândesc se transformă în urină: serviciu, Pahomie, soare, mamă, etc, etc....

În fond niciun adult nu e decât o balenă eșuată.

Un băiat bun care nu răspunde suficient de entuziast la telefoanele exaltate ale iubitei este la fel de odios, de cumplit, de crud ca un criminal în serie – atât în ochii iubitei cât și ai lui însuși (Exercițiu de purificare)

La Cioran:
- ghiorțăiala ideilor
- jegul fosforescent
- „nu meditează ci concepe operațiuni intelectuale”

Din vechea limbă a românilor de pe Valea Buzăului:
- bâzgău – bărzăune negru
- ciumbărică – capră
- căfăros – porc
- gălătușă – găină

Privirea este un pas către fuziune, zâmbetul e un pas către fuziune, cuvântul e un pas către fuziune, atingerea e un pas către fuziune, sărutul și îmbrățișarea sunt pași către fuziune, penetrarea nu e decât un pas către fuziune – dar fuziunea, ah fuziunea, niciodată Aici nu se împlinește, ci Dincolo...

Atitudinea față de adulți: de la respectul și admirația necondiționată a copilului, la reticența, condescendența și politețea rece a adolescentului și apoi o interminabilă și dureroasă stupefacție față de imbecilitatea cronică în care băltesc și colcăie chiar și cei mai „vii” dintre ei – presiunea insuportabilă din creier pe care o produce această stupefacție... zi de zi de zi de zi....

Nu o părăseam pentru că auzeam chemarea lui Dumnezeu, ci pentru că simțeam cum mi se atrofiază auzul...

Exprimare la Cioculescu: „AFIRMÃM la Bacovia prezența unui artist lucid, de o mare forță expresivă, de o putere magistrală....” etc etc. Afirmăm? Care Noi? Fariseii ăștia cultivă spiritul de turmă chiar și la nivel capilar, mentalitate de gașcă, de bandă de criminali. Să folosești persoana I plural chiar și atunci când trebuie să-ți exprimi doar o părere personală nu dovedește decât faptul că, individual, acești tovarăși nu valorează Nimic, toată „forța” lor e participarea la turmă...

Bacovia a văzut marea prima oară la 54 de ani (On trouve toujours un plus malheureux que soi)

„Oamenii nu trăiesc împreună decât ca să-și provoace suferință unii altora...” – una dintre puținele certitudini exprimate ca atare de Cioran

Doar baletul mâinilor ei mai exprima ultimele respirații ale unei ființe care se rătăcea în ea cu fiecare respirație...

Toți prietenii mei deveniseră niște pânze de păianjen: la fel de lipsiți de consistență, de lipicioși, de dispensabili...

Mi se întâmplă să cad pe gânduri privind vreun lucrător de la metrou sau vreun necalificat care sapă șanțuri, sau vreun măturător și să mă întreb invidios „Oare când voi ajunge și eu ca el – tangibil, real, autentic, viu?”

Ajunsese să o folosească doar pentru a-și crea doza de disperare necesară actului de creație..

Despre sursa propriei sale dureri refuza să vorbească. Ar fi însemnat să intre în Poezie... dar de Poezie îi era groază...

Ca să-mi revin ar trebui să-mi rup bucata de Tu care mi-a crescut pe inimă...

În fața niciunei minuni și a niciunui dezastru n-am fost în stare să fac altceva decât să-mi aprind o țigară... sau un pachet

Ea avea ciclu iar eu eram ciclotimic – asta e pe scurt povestea noastră...

Undeva pe stradă, în mulțime, brusc – viziunea unei mări de spermă: valurile albe și spuma albastră...

Preocuparea de bază a unui intelectual creștin ar trebui să fie continuarea muncii INTELECTUALE a lui Iisus (Vai de voi cărturari și farisei fățarnici), și nu a celei PROPAGANDISTICE (Veniți cu mine și vă voi face pescari de oameni).

Într-o nuvelă oarecare Bacovia abordează ideea de „nou” în literatură. El se întreabă, pe jumătate absent, în mijlocul unei nuvele obscure: „Dar ce ar mai putea fi nou decât ceea ce este ascuns și disprețuit de obișnuiții arbitri intelectuali?” Oare de ce cei „mari” se feresc să dezvăluie identitatea acestor „arbitri”, să spună sus și tare și răspicat că ei nu sunt decât urmașii, mai bine zis scursurile cărturarilor și fariseilor fățarnici? Oare munca intelectuală a lui Iisus nu trebuie dusă mai departe și altfel decât cu un oftat și o frază plictisită aruncată la întâmplare într-o nuvelă obscură? Oare nu trebuie ea dusă mai departe cu hotărâre și determinare și nu cu discreție și subtilități și nobilă afaniseală, așa cum fac acești „mari”? Oare e suficient să arunci o vorbuliță într-o nuvelă oarecare ca să spui „gata, mi-am facut datoria față de posteritate. Să vină alții să se ia cu fariseii de gât, eu nu mă bag”?

Preocuparea de bază a unui intelectual creștin ar trebui să fie continuarea muncii INTELECTUALE a lui Iisus, și nu a celei PROPAGANDISTICE. Iar cel mai copt fruct al muncii intelectuale a lui Iisus a fost (și este – chiar dacă tinde să devină o stafidă) descoperirea epocală, senzațională și halucinantă că din toate timpurile, mereu și mereu, cu un stoicism diabolic, cei care își asumă rolul de călăuzitori spirituali ai omenirii, respectiv cărturarii și fariseii fățarnici, devin și sunt cei care ne țin în Întuneric - atunci, acum și în veacul vecilor amin.

Trebuie explicat metodic adolescenților că pentru a se iubi cu adevărat, e nevoie absolută de evitarea cu orice preț a căsătoriei, de a nega și scuipa pe toate legile morale omenești, de a se căca în gura părinților și a tuturor soiurilor de „educatori” – dar, pentru ca, fermecat de valoarea acestei idei capitale, să mă apuc și să-mi fac un „nume” în literatură, să dau din coate, să ascult, să zâmbesc, să miros gura puturoasă a decrepiților literaturii – pentru a putea fi ascultat până la capăt și de cât mai mulți – asta e dincolo de puterea mea de înțelegere și judecată. Este oare de preferat să-ți zdrobești mintea și anii căutând să-ți faci un nume pentru ca să poți arunca o vorbuliță de mare valoare, sau mai degrabă să cauți vorbulița perfectă care mai apoi, prin indescifrabilul labirint al cauzelor și efectelor, să-ți aducă un nume? Ghici ciupercă...

Am TOT dreptul să critic TOT ce se face, tocmai pentru că eu însumi nu fac NIMIC – și nici nu mă laud că fac și nici nu-mi asum vreo acțiune – așa cum fac toți cei care fac

E adevărat, mi-am economisit energiile, - dar dacă locul unde le-am depozitat e atacat de igrasie?

Cioran: „Există o singură lumină pură: cea a dimineții. De îndată ce înaintăm în zi lumina se prostituează” – ca și în căsnicie

„Voi ști să mă retrag fără timp, fără spațiu, cu singurătatea limbută a hârtiei” (Maiakowski citat în caietele lui Cioran)

Toată disperarea mea provine din neputința de a găsi o fărâmă de viață, o nișă, o rază de lumină în ceea ce numim „maturizare”. Cărțile, mersul pe jos, Natura – toate astea sunt remedii, dar e nevoie de un modus vivendi...

Și totuși trebuie să trăiesc singur, singur, singur – să mă iau la trântă cu toate coropișnițele care-mi bântuie prin creier...

Cioran: „Am ajuns la sterilitate pentru că am mers mai departe decât toți ceilalți”

Tot el spune că marii gânditori meditează la lucruri nu la probleme. Oare eu la ce meditez?

Starea de rău pe care mi-o dă plantarea unui pom. Senzația că mă înrădăcinez, că sunt turnat în beton, cultivarea iluziei...

Pepenel Rândunel – director de liceu; Codru Vrabie – meteorolog – când te gândești că și oamenii ăștia au luptat ca să-și facă „un nume”...

Nu poate exista noblețe fără o notă de autism...

„Aveam 18 ani, eram beatleși fani și umblam în teniși albi”... dar de ce n-am umbla și acum? Înțeleg, gusturile muzicale se mai schimbă, dar cu culoarea tenișilor ce-aveți? Ca să nu mai zic de primăvara din păr și de mirosul de măr... toate astea au început să vă pută, nu-i așa?

Ce caut? Starea de pre-individuație. Ce-i de făcut? Nimic. Doar să aștepți – un declic în cușca cu amintiri...

„Important e să trecem prin viață curați” (Socrate Caramitru în Extemporal la Dirigenție)

Scrisorile de dragoste ți se prăfuiesc prin rafturi, poduri, bibliotecă... nu pentru că „trecut-au anii” ci pentru că ești nesimțit și nu le mai cauți. Nu doar sufletul ci și locul unde îl păstrezi trebuie să fie curat...

Toleranța față de ceilalți – pretext penibil pentru abandonarea luptei cu sinele...

A rămâne singur – nu numai ca mijloc ci și ca scop în sine...

Mă gândesc la Iisus ca la un adolescent trădat... și toți adolescenții sunt isuși...

Un spectacol de teatru cu durata de 40 de ani e plictisitor... chiar și cu pauze... îndurare!

Unii s-au dus în lumea avocaților, a medicilor, a profesorilor, a scriitorilor... eu am rămas în lumea... celor care nu cuvântă

„Și tată să nu numiți pe NIMENI pe pământ – pentru că Unul singur este tatăl vostru – acela care e în ceruri” (Matei 23)

Incheiere:
„Susține-te și abține-te” (Epictet)