Publicat in "Cafeneaua literară"

Confesiuni către Virgil

Sunt întâmplări la care nu dorești să revii, sunt imagini care te-au marcat profund și pe care ai vrea să le scoți din cipul vieții tale, pentru ca el, cipul, să se deruleze cumva doar în părțile lui luminoase. La scadență, constați că umbra e mai puternică și întunericul umple, cu bâzâitul lui de proiector uzat, derularea imaginilor.
Mi s-a propus, sunt îndemnat insistent să scriu despre cotloanele umbrei, cotloane unde întunericul se lăfăie în toată splendoarea.
Am fost tineri, suficient de tineri, dar nu voi dezvolta subiectul pe tema „orizonturilor închise”, sau pe cea a „aripilor frânte” în blamatul sistem comunist. Pietrele de moară au scrâșnit destul și vor mai scrâșni, condamnând, mai mult sau mai puțin adevărat, acele vremuri sub care încă mulți dintre noi ne-ascundem.
Confratele Virgil Diaconu m-a întrebat, poate retoric în gândul lui: „Bătrâne, ți-e frică? Încă îți mai e frică?”. Răspunsul, căci eu aș vrea un răspuns, urmează să mi-l dau acum , în măsura în care voi reuși!

Cenaclul „Liviu Rebreanu”

Piteștiul anilor ‘70-’80 nu era așa un sătuc cultural(...) Viețuiau oameni, mulți fără operă: Floru Mihăiescu, Octav Pârvulescu, Jean Voiculescu... Avea o revistă, Argeș, unde câțiva corifei, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Alexandru Cerna Rădulescu reușiseră să impună un anumit standard de calitate, fie și cu prețul nepublicării decât sporadice a reprezentanților locului... Avea pictori, Vraneamțu, Lucian Cioată, frații Pantelie, Mariana Șenilă... Avea, nu știu ce mai avea... nu am pretenția, nu e rolul meu să reconstruiesc efervescența unui oraș pitit, nu departe de...
Și era ziua de joi, joi după amiaza orele 18,00, zi de cenaclu la „Liviu Rebreanu”, în incinta Palatului de Cultură. O insulă unde puneam pe masă frământările, angoasele noastre, cărora le ziceam versuri sau proze, ori epigrame (Nic Petrescu) așteptând cu înfrigurare verdictul fiarelor, ce se repezeau înfometate devorând hălci de carne prospătă, răsturnate direct din măcelării. (Nu rețin dacă prin anii ‘70 hala mare de carne și restaurantul Zahana ajunseseră deja sub temelia Casei Albe de-acum).
Știu însă sigur că primele pagini cu versuri comise de mine la „Liviu Rebreanu” mi-au fost rupte în față, în plină dezbatere mustind de spirit, de o domnișoară bătrână, ușor (sau mai mult) schizofrenică, după înfierarea consternantă, că poeziile mele sunt prea albe, n-au titlu și, fără nume nu poți pătrunde în societate. Câtă dreptate avea!(...) Pentru mine titlurile poeziilor au rămas până astăzi o mare problemă, poate de aceea în toată viața, n-am reușit să scriu mai mult de două cărți, iar de intrat în societate, ce să mai vorbim!
Frumoase erau acele seri, cu toate conflictele ce se nășteau, cu suspiciunile de parteneriat cu securitatea ale multora dintre membri (nu dau nume pentru că bănuielile nu sunt certificate de documente CNSAS); dar peste toate, acolo a prins contur legătura de suflet cu literatura. Acolo i-am cunoscut, în perioade diferite, pe Aurel Sibiceanu, Virgil Diaconu, Călin Vlasie, Ion Lică-Vulpești, Elisaveta Niță Novac, Marin Ioniță, Miron Cordun, Ion Popa Argeșeanu, Sergiu I. Nicolaescu și pe mulți alții.
Pentru noi, cei mai tineri, ieșirile organizate de cenaclu în intreprinderi sau cămine culturale (blamate azi), alături de nume mari ale literaturii, Nichita, Marin Preda, Dinu Săraru (nu banuiam pe-atunci cât de perisabile sunt valorile), pentru noi cei mai tineri, care ne citeam reciproc „opera”, nereușind să publicăm decât foarte rar, acele ieșiri însemnau cumva, dialogul cu publicul (ne hrăneam cu iluzii).
Totodată începusem să dorim mai mult. Eram nemulțumiți. Nu neapărat din spirit de frondă, ori din conștientizarea propriilor valori, mai degrabă doar din nerăbdarea de a ne găsi un drum nou, ne-a venit ideea părăsirii cenaclului „Liviu Rebreanu”.
Ne înscriam firesc și comod, în „datul lăsat de Dumnezeu,” al conflictului între generații. N-aveam de unde să știm, dar am aflat-o cu prisosință mai târziu, că „datul lăsat de Dumnezeu”, îi mânia pe comuniști.
Aruncam cu candoare peste bord sacii de balast ce păreau să ne îngreuneze corabia.
Ne săturasem așadar de ticurile și tipicurile venerabilului profesor Voiculescu (altminteri un solid spirit critic, tributar însă conservatorismului), de asperitățile de limbaj ale Ludmilei Ghițescu, de exhibiționismul lui Ecovoiu, de anostitățile prozei maiorului Vulpoiu (sigur gradul i-a mers mai departe decât opera), de aservirile unora, de umorile altora și de multe alte păcate.
„Liviu Rebreanu” a fost pentru noi o școală, dar realizasem că din lungul șir de nume care s-au perindat prin cenaclu, și-au găsit consacrarea doar cei care au avut puterea să-și ia zborul.

„Albaștri” de la „Ion Minulescu”
și Europa Liberă

Ne propunem în continuare să dezvăluim, după foarte mulți ani, dramatismul întâmplărilor trăite direct, contactul dur cu „organele” la o vârstă fragedă, totul culminând cu demascarea în proces public a grupului „Albaștrilor”.
(E timpul să fac loc aici, pentru cronologie și alte mofturi de atmosferă, unui citat dintr-o cuvântare a tovarășului(...) Nicolae Ceaușescu, celebrele Teze din Iulie 1971: „Desigur, au apărut noi generații de artiști și scriitori, dar tineretul trebuie să înțeleagă că tot ceea ce îi oferă astăzi societatea noastră nu a căzut din cer. [...] Sîntem pentru o largă libertate de creație [s.n.], dorim să avem o literatură și o artă diversificate din punct de vedere al formei, al stilului, ne pronunțăm hotărît împotriva uniformizării și șablonismului, a rigidității și dogmatismului. A le accepta înseamnă a sărăci viața spirituală a poporului nostru. [...] În același timp, trebuie să spun răspicat că sîntem adversarii neîmpăcați ai concepțiilor reacționare, retrograde, [...] mistice, concepțiilor perimate...” etc.)
După plecarea din Palatul de Cultură a rebelilor tineri; Nicolae Radu, cu veleități de dramaturg, Vasile Iordache - critic, Claudia Duminică -prozator, subsemnatul- poet, și încă alții, neimplicați major în evenimente, ne-am găsit un nou sediu, la Casa Tineretului, condusă în acea vreme de Dorel Ștefănescu, și am înființat Cenaclul „Ion Minulescu”. Þinteam editarea unei reviste proprii. Îi găsisem și numele (nume de cod „Albastru”) și am purces cu zel la strângerea materialelor pentru primele 5 numere.
Revista Argeș ne-a adoptat ca pe un grup promițător și, prin purtătorul ei de cuvânt, poetul Dan Rotaru, ne-a dat girul de la primele ședințe, oferindu-ne chiar spațiu tipografic. Au fost publicate atunci, ca semnal al existenței cenaclului, câteva poezii și o proză a Claudiei Duminică, intitulată, se pare prea sugestiv, „Intoxicație cu muncă” („și sunt proști, proști, nici nu-ți închipui cât sunt de proști...”).
Notorietatea revistei Argeș pe atunci era mare, iar comentariile elogioase ale Monicăi Lovinescu dintr-o emisiune culturală a Europei Libere, cu privire la proza Claudiei, au turnat gaz pe focul mocnit.
Distanța dintre, să zicem- „Trăim în miezul unui ev aprins” și- „Intoxicație cu muncă”, a fost măsurată, am aflat mai târziu, de Securitate, de mai multe ori, pe bandă magnetică (audio), în fața primului secretar al județului, prea luminatul Gheorghe Năstase. Astfel, s-a hotărât ca „banda” (de derbedei) să fie eliminată, iar rana cauterizată, pentru a nu fi întinate idealurile socialiste ale tinerei generații.

Cenaclu cu instructor politic
și înscenare cu cătușe

În prima fază, Județeana de partid ne blagoslovește cu un instructor, o biată profesoară de la fără frecvență, al cărei nume îmi scapă, ce trebuia să supervizeze activitatea cenaclului și să o dirijeze cu osârdie spre zonele realismului socialist.
A urmat ședința de alegeri a coducerii Cenaclului „Ion Minulescu”, pentru că, ființasem câteva săptămâni, de necrezut, fără o structură ierarhică. Dan Rotaru m-a propus pe mine pentru funcția de președinte, fiind remarcat, probabil, ca singurul purtător de lentile groase și deci, fără îndoială, un clarvăzător.
Concomitent cu instaurarea cenzurii ideologice (cuvinte mari), revista Argeș a considerat prin vocea Rotarului Dan, că prezența ei devine inoportună și s-a retras.
Prima reuniune de după alegeri este una cu cântec, aș spune chiar un cântec de lebădă... În acea seară, pe panoul de afișaj al celor programați să citească, am întâlnit un nume de poet pe care nimeni dintre noi, „proaspăta conducere”, nu-l recomandase. Obiceiul era ca lucrările să fie prezentate dinainte și să fie acceptate dacă aveau valoare. Ne-am zis că e decizia probabil unilaterală a instructorului.
În sala în care de obicei ne desfășuram dezbaterile, am fost surprinși să întâlnim multe figuri noi, (să fi fost „organele”?) în timp ce obișnuiții, îi număram pe degete. Continuarea surprizei, a fost că poetul ne-a prezentat de fapt o proză, de calitate îndoielnică, cu un subiect tabu, despre colectivizarea forțată a agriculturii. Mult mai târziu ne-am dumirit, (ni s-a confirmat) că am fost martori și actori ai unei puneri în scenă cu largul concurs al „organelor”. Cu acel „prozator” aveam să mă reintersectez doar o singură dată, la câteva zile, în noaptea când am făcut cunoștință cu beciul Securității. Bătut și legat de mâini, învățătorul suplinitor dintr-un sat argeșean, a trecut ca o umbră prin fața ochilor noștri înspăimântați. Era anchetat pentru un manifest lipit pe un stâlp de telegraf în mijlocul unui lan de porumb...

Visam să facem teatru și film

După acea ședintă am hotărât să ne retragem, desființând practic cenaclul „Ion Minulescu”.
La Union, barul unde serile sorbeam cinzano cu mult tutun, continuam visul propriei reviste, încropind chiar un program al grupului și un statut. Alteori ne întâlneam acasă la mine. Locuiam singur într-un apartament confort 3, undeva în Cartierul Trivale. Eram toți la vârsta tuturor posibilităților. Literatura, teatrul, filmul ne ocupau tot timpul. Niciodată nu-mi aduc aminte să fi discutat, frustrant, despre realitățile politice. Ne-am fi putut împăuna după ‘89 cu astfel de fapte. Securitatea ne-a suflat în ceafă o vreme, dar adevărul este că n-am fost vizionari.
Eram un grup de prieteni neturbulenți, cu aplecare exclusivă către literatură și artă, nu făceam prea multe chefuri, citeam și comentam Secolul XX, făceam poze cu cadre îndelung căutate. Printre noi, Geo Jugănaru (da, Jugănaru, care azi are firmă în clădirea teatrul Al. Davila) ne iniția în tainele fotografiei. Visam să facem teatru și film. La un moment dat, pictorul Lucian Cioată își adusese uneltele, vrând să picteze pereții faimosului meu apartament.

„Vă împușc pe toți, mă, vă împușc!”...

Episodul următor se petrece într-o zi obișnuită de octombrie. Obișnuită, dacă n-am ține seama că în interiorul ei, uriașa echipă de tenis a României alcătuită din Þiriac și Năstase, susținea pentru a doua oară finala Cupei Davis.
Întâlnirile grupului se răriseră pentru că studenții reveneau din București doar sâmbăta. Coborâsem din tren și, înainte s-o iau spre casă, am făcut o tură pe centru, cum era obiceiul. La un moment dat Sanda, una din figurile pasagere ale grupului mi-a sărit de gât în plină stradă și mi-a propus exuberantă să mergem la Nae (Nicolae Radu), pentru un chef de casă nouă. Se căsătorise de curând cu Anca și se mutase cu chirie, undeva la barieră, spre Prundu. În autobuz am mai întâlnit doi prieteni ce mergeau la Nae. Tot Sanda îi prevenise asupra respectivei oportunități. Între timp, ea ne-a părăsit, zicând că ajunge mai târziu.
Nae era acasă cu soția, dar nu aveau nimic pregătit. Ne-am bucurat de revedere și atât. Toți banii adunați de prin buzunare nu ne-au ajuns să cumpărăm o vodcă. Au mai venit doi prieteni. Ce puteam face? Gess (nu mai știu nimic despre ea) a găsit o gutuie: „o mănâc și plecăm”. „Hai să facem un poker, sau n-ai nici bețe de chibrit?”... Și dintr-o dată, ușa casei (de ce încuiată?) se smulge cu zgomot din toc. Apare în prim-plan o figură congestionată și o mână tremurândă prelungind un pistol. Filmul se derulează prost, cadrul se strânge, iar camera mică se umple cu zece, poate doisprezece securiști... Două sau trei mașini de miliție, o dubă, un aparat foto cu blitz, înjurături, „mama voastră de derbedei”, „Europa liberă, jocuri de noroc”. „Banii, unde sunt banii?”, și cineva aruncând pe jos un mușuroi de bacnote! „Pozează Vasile!” „Stai, nu poza!” Strâng banii cu prezență de spirit, „poate luăm și noi mai târziu o vodcă, ce o vodcă, o ladă”. „Vă împușc pe toți, mă, vă împușc”!... „Domnule comandant, ne trebuie doi martori”... „Maică, Doamne păzește, ce furară copii ăștia?” „Poporul maică, pe dumneata, țara, socialismul. S-au vândut!... Gata procesul verbal?... Semnează maică!” „Nu știu să scriu.” „Pune degetul... Hai la mașini...Voi, în dubă, mă albăstroșilor!”


Arestați de Securitate

În clădirea rece a Securitații ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui ofițer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când a venit maiorul aflasem deja câte ceva. „A recunoscut, domnule locotenent?” „Dumnezeii mă-tii, trădător de țară, albaștri ai?... Vă satur eu de albaștri!” Mi-a luat ochelarii de la ochi și mi-a tras o palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată și a plecat... În timp m-am mai liniștit, obosisem, era trecut de miezul nopții. Nici nu mi-am dat seama; scriam de câteva ore cu bună credință declarația, încercând să explic „de unde putea să devină confuzia”.
Către orele două din noapte i-au adus din București pe Claudia Duminică și pe Vasile Iordache. Ei erau greii se pare. Pe la trei, ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, vecin de casă cu Gess a adus câteva pâini calde; era o brutărie prin apropiere. Devenisem prieteni, ne simpatizam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane. „Și ce dacă sunt microfoane, sunt peste tot, să nu mai vorbim?... Tovarășe locotenent, cât e scorul în Cupa Davis?” ”Ne-au bătut, dă-i dracu’ dă americani.” Spre dimineață, mergând la toaletă l-am zărit pe cel cu colectivizarea legat la mâini. Se pare că filmul nostru a avut o regie proastă, nu trebuia să-l vedem. (…)S-o fi trezit comandantul?
Duminică, pe la zece, ne-au urcat într-o mașină GAZ, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se terminase. Am găsit casa răvășită. Lipseau cărți și manuscrise. Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai chinuit cineva pentru noi; Augustin Z.N. Pop, criticul, el a citit toate manuscrisele noastre și a pus verdictul: „cel mult ăștia pot să strice limba, aici e tot pericolul”.
Însă finalul trebuia să fie apoteotic. Trebuia dat un exemplu. Tezele... Claudia m-a sunat a doua zi și am mers împreună la județeana de partid să reclamăm, naivi ce eram! Cu primul secretar a vorbit singură, o cunoștea, reprezentase județul la „Cântarea României” de mai multe ori, era și frumoasă, doar cu „intoxicația” o cam zbârcise.
Am fost sfătuiți să stăm liniștiți, pentru că „se repară totul”; și să nu vorbim cu presa. Nu i-am spus de pistol. Ce să se repare, cum să se repare și, cum să uiți?... Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul, beat, în fața unor copii? El săracu’, oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminați, sterși din evidența populației... „Atenție la mașini și ieșiți puțin pe stradă”, sunau avertismentele.
După câteva zile au venit din nou, ne-au urcat în mașini. De data asta ne-au dus într-un loc cunoscut. Public. Casa Tineretului. Lume multă, forfotă, spectacol mare. Ne-au urcat pe scenă. Gess a leșinat. Erau din întreprinderi, de la Argeșeana, Cauciuc, Petrochimie. Veniseră cu autobuzele. Tot activul. Se uitau la noi ca la pensionarii unei grădini zoologice. Huo!, auzeam ici si colo strigându-se.
În sală circulau poze, regizate desigur artistic, „acești tineri în loc să-și vadă de carte, în loc să-și vadă de viață, când noi muncim ca să le fie lor bine, acești tineri...”
Claudia Duminică, familiarizată cu microfonul, îl smulge din locașul lui și nu-i mai dă drumul: „totul e o minciuna, e o intoxicație cu muncă”. Vorbește vorbește, vorbește!... „Regimul comunist, zice procurorul (sau ce Doamne iartă-mă o fi fost), cu solemnitate, după o pauză de nedumerire, are puterea de a reeduca, are tăria să le ofere acestor tineri șansa de a înțelege că au greșit, șansa de a munci și de a-și regândi viitorul...”
Așa a și fost, mult timp am regândit viitorul. Biroul UTC pe municipiu ne-a facilitat o excludere, ca să gândim mai bine. „Fără grijă, dacă sunteți băieți cumsecade, după un an, Statutul vă dă voie să fiți reprimiți, cu toate drepturile”.Ne-au reprimit chiar mai repede,încălcând ei statutul.Degeaba.Unele facultăți au fost mai liberale, altele nu.
Ne-au găsit și locuri de muncă: „Ionescule, tu ești bun de Uzină, avem noi grijă să te dăm unui colectiv bun, o să ai banul tău, o să treci peste asta, o să uiți”.
Am trecut, m-am reinventat, după atâția ani învăț să scriu: „aprinse cărțile, ca niște gratii, inexorabile trasoare înfipte în inima mea, sub cupolă , muguri de brad, fum înecăcios... aș putea să mă ascund ceasuri întregi de istorie, rămân cu spaima-ntrebării, ca o bârnă carbonizată... dirijabil suspendat în cer de scântei”.

*

Scriu greu. E dificil să te întorci în timp. Mai ales într-un astfel de timp. În cotloanele umbrei imaginile sunt tulburi. M-am ținut departe cât am putut. Din acele evenimente retrăiesc doar fragmente. S-a rupt ceva!
N-am putut să condamn, n-am încercat să găsesc vinovații. Nici măcar pe comandant, i-am pierdut figura congestionată, i-am pierdut și numele Micutelu?... Mincă?... Mă întreb...
Virgil mi-a cerut la sfârșit să fac o listă cu toți „albaștrii”; constat că puțini s-au realizat pe deplin și mai bine n-o fac!