Inima îmi bate așa de tare, încât parcă-mi leagănă tot trupul. Am fugit din dimineață la cumpărături de suflete ce se vindeau, însă nu am prins niciun fel de reducere. Se pare că locul mi-e mereu luat de altcineva. Mă întreb dacă într-o zi sau două o să reușesc din nou să văd. Deocamdată, tot ce e în jurul meu e ceață (îți zic eu, microdepresiunea e de vină) și cred că ar trebui să îmi pun ochelari.
Copilul stă stingher într-un colț și nu știe dacă să vorbească sau nu. Se simte ca într-una din cărțile alea proaste pentru copii care mai târziu vor ajunge niște criminali sau niște retrași, niște suflete care urlă. Niște bunicuțe fără familie și cu casa plină de pisici puricoase.
Ce se va alege de el? E pentru prima oară când deschid eu ochii pentru el, dacă el nu mai poate. Și ce văd? Aceeași ceață.
Ce pot să fac pentru el? Cum să-l ajut?
Am să mă pun și eu în colț, lângă el, am să-i susțin tăcerea. Poate așa o va auzi, în sfârșit, cineva.