Poate că amintirea primei copilării în preajma parcului secular al conacului familiei Pillat din Miorcani, sau amintirea jocurilor copilăriei în parcurile mândre ale Dorohoiului(parcul "Brazi" este opera dorinței reginei Maria), plimbările adolescenței prin frumosul oraș care a fost și este Botoșaniul(Florența României-cum îl numea N.Iorga)cu două pietonale cum rar poți vedea la noi, mustind de orgoliu eminescian, cu monumente de arhitectură rarisime(de la Casa Sofian, Muzeul de Istorie, până la Moara Saligny), dar și cu parcuri alese, arhitecturi vegetale elitiste(Piața Teatrului Mihai Eminescu), străzi încadrate cu pini măreți, sau poate studenția din Copoul și Grădina Botanică a fericitului Iași ar fi rămas undeva în memoria afectivă dacă nu ar fi fost momentul septembrie '86.

Arborii ce-i priveam atunci străjuind drumul de la Oradea la Curtici m-au făcut să simt un soi de "action de prezence" uman și divin laolaltă, ca niște "petale de trandafir" presărate în calea drumului, al primului meu drum spre Vest și a primei ieșiri din țară. Erau cei mai frumoși copaci pe care-i vedeam:uriași și ușori, dumnezeești și reali, mătase și cașmir, orange-vertmillon juxtapus cu verde de cadmiu copt, amestecat cu apusul și răsăritul de soare la un loc! Atunci am înțeles că orgoliul mut al naturii este infinit deasupra celorlelte orgolii, că omul ce i-a gândit acolo este nemuritor, ca și cei care i-au sădit, că între aripile lor calde, uriașe, neliniștite- parcă ațipeau îngerii în amurg! Erau arbori pe sub care plecai binecuvântat în lumea Occidentului unde ne așteptau atâtea uimiri legate de respectul deosebit pentru tott ce este viu. Plasele pentru protecția animalelor, tunelurile de sub șosele prin care animalele pădurii puteau trece în partea cealaltă fără pericol, lipsa frunzelor căzute toamna în liziera pădurilor germane, motanul coborând singur dintr-o mașină ca apoi să treacă nestingherit printre pietonii dintr-o zonă comercială a Montreuil-ului mergând agale spre casă, tinerii arbori ce aveau alături pe un suport de lemn, o plăcuță de inox cu numele și vârsta copilului cxe l-a sădit, civilizația spațiilor verzi(de la Versailles, Tuillerie Jardin, pe Champs Elisse, la Citte des Artes, etc.) civilizația toaletelor sau a colectării deșeurilor, erau pentru noi evenimente și călătorii în viitor.

Un alt drum ce m-a marcat altfel, împlinind însă același deziderat și care ducea spre Est de data aceasta, a avut loc pe 20 august 2006, data la care plecam invitați ai unui simpozion artistic la Chișinău. tocmai îl amuzam pe Viorel Cojan, partenerul de scaun al elegantului autocar ce ne ducea alene pe drumurile înguste ale Basarabiei cu remarca cum că basarabenii produc și beau celebrul lor vin roșu ca o necesitate de al contrapune prin complementaritate sălbatecului verde care îți asediază retina tot timpul. și asta duce sigur, la o molcomă saturație și la nevoia fiziologică de roșu...oricâte grade ar avea!

Ajunși la destinație am văzut cu bucurie că pomul ce-l remarcasem în vama moldavă, aici la periferia capitalei te răsfăța în sute de variante umbrind trotuarele. Era un soi de arțar pletos, mătăsos, cu o formă deosebită a coroanei, un arbore ideal ca decor și umbrar, ce-și etala splendoarea în mod deosebit în cartierul Râșcani. Alți arbori "ce-ți rupeau ochii" erau un soi de duzi decorativi desfășurați pe o mare distanță, după porțile orașului dinspre aeroport, ca niște umbrele plate, cu crengile în cascade verzi, impecabili ca formă și acuratețe și ireal de frumoși.
Dar regalul se desfășura pe bulevardul Ștefan cel mare, pe străzile adiacente, în zona ambasadelor și nu numai! Erau celebrii platani plantați în 1814 de savantul iluminist moldovean Daniil Philippide, autorul limbii neoelene, grec la origine. Și nu oricui îi era dat să se plimbe vara sub umbra acestor 103 uriași ai Chișinăului!(din păcate amenințați și ei de proiecte de urbanism). Cred că edilii înfierbântați de oportunități, nu realizează că fără aceste monumente naturale Chișinăulnu ar mai fi ceea ce este! La noi demult în Herăstrău am văzut asemenea arbori cu trunchiuri învelite în prețioase marochinării și niciodată o imagine similară din natură nu i-a putut înlocui. O altă mirare a fost atunci când am văzut, pe lângă temeliile de piatră masivă ale unor clădiri vechi și impunătoare din centrul capitalei moldave, lipite de ziduri ca niște șerpi uriași, tulpini de viță de vie. Se ridicau ocrotite la bază cu elegante și discrete grilaje metalice, unele trecând prin învelișurile modernizate ale balcoanelor de la primul nivel fără a fi stngherite în drumul lor. Vedeam atunci cel mai frumos brend al Moldovei-vița de vie prin care își face loc seva calcaroasă ce aduce în pahare o sfântă licoare sângerie sau aurie și care reușea să ogoiască setea unui întreg imperiu.

Dar ceea ce rar se poate vedea sunt parcurile Chișinăului, parcurile păduri, parcurile de agrement, parcurile cu lacuri, unde am văzut atâția bicicliști ca niciunde la noi și o lume relaxată care nu cunoaște graba, ca într-o pânză a lui Seurat(desigur era o lume a altor timpuri și încă un aer mustind a capitală de gubernie imperială). Și cum ne mai minunam uimiți de pe platforma etajului 14 al unui atelier de artiști din cartierul Râșcani de pădurile-parc ca niște spinări de balaur cosmic ce șerpuiau printre cvartaluri și de ,,gazelele umane,, ce se plimbau pe alei* . Mai târziu pe internet, am aflat că văzusem unul din cele mai verzi orașe ale Europei! Și ne rugam să rămână așa!

Încercând să obțin , după un timp, câteva informații despre platani, am primit cel mai tulburător răspuns în legătură cu subiectl articolului ce-l scriam despre "teii castrați" de la artista pe care o rugasem (era a doua zi a noului an și a aderării româniei la U.E.): -N-ați vrut să ne luați! A-ți fi avut flori de tei!!! Atunci am înțeles că ei basarabenii ar fi putut inventa și pentru noi, "verdele sălbatec al arborilor de peste Prut"!

Călătoria cea mai recentă, aceea din Ukraina, m-a lămurit deplin în probleme de vegetație urbană și nu doar atât.
Poltava, orașul istoric și cultural cu 350 000 locuitori și cinci universități, era un oraș ce trăia mai ales din cultură, după cum ne amintea mândră tot timpul, firava noastră gazdă-Sveta, o ceramista vestită. Acest oraș etala doar copaci mari și viguroși, iar castanii și teii făceau legea și umbra străzii. Aici puteai merge la umbră atât pe trotuare cât și pe străzi, cel puțin în zona centrală și în cea istorică. Se simțea și se vedea că planul urbanistic al Poltavei aparținea unui arhitect francez.

Tot aici m-am convins iremediabil că nu am fost obsedat de această problemă și că în Bacău daltonismul și amatorismul a fost și încă mai e o problemă de masă în administrație, iar tăierile hoțești de arbori publici, ce se făceau la anumite presiuni, erau de fapt(sau au făcut loc la...) afaceri de duzină. Se vehiculează mult axioma:-secolul XXI va fi ecologist...sau va fi jale!(aș adăuga eu). Cu toate acestea noul spirit al începutului de veac lipsea cu desăvârșire din agenda de lucru a diriguitorilor avutei noastre urbe, deși pe plan național, aceeași doctrină politică la putere se află în fruntea politicilor ecologiste. Și totuși în ultimul timp a apărut o diferență de abordare a modului în care făptuitorii cu acte în regulă își ascund "crimele": după tăiere locul rămâne curat de zici că nu a crescut niciodată acolo un copac(ca modalitate de "etică igienică" trebuie să apreciem totuși o adevărată revoluție...în evoluția noii atitudini!)

Oricum, de mult nu am văzut ca aici în estul Ukrainei atâta respect pentru natură, respect ce îl impune populației autoritatea administrativă, politică, culturală,etc., a respectivei comunități. Aici la fel ca și la Kiev și Odesa, nu numai că nu se taie crengi sau arbori aiurea ca la noi, dar până și crengile din parcuri, ce se usucă din lipsa luminii, sunt lăsate la locul lor. Ideea generală este aceea de neintervenție și ocrotire civică aproape sacrosantă a copacului. În zonele de promenadă sunt destui arbori decorativi, arbori speciali pentru acest scop și puși acolo unde trebuie: arțarii mătăsoși cu talie mică și formă compactă aproape geometrică, sau pur și simplu copaci tineri, în nici un caz trunchiuri mutilate și chinuite.

Aici am înțeles încă odată, în zilele de caniculă ale lui iulie 2007, că orașul poate fi în aceste condiții uman, răcoros, că poți să te plimbi cu plăcere pe trotuare și pietonale concepute pentru aceasta-adică umbră naturală și tot atunci am înțeles că edilii băcăuani ar trebui să regândească rolul naturii urbane, în fostul târg dintre ape al marelui Bacovia.

*- vezi poezia "Și eu am fost"