Eu sunt un Puric. Am aflat acum că sunt un Puric vertebrat, adică cu coloană vertebrală. Ce să spun? Sunt surprins, dar, de fapt, această surprindere bănuiesc că este materialul cel mai bun de dăinuire românească și nu de rezistență, în sensul că astăzi a dăinui transcede istoria. Prezența dumneavoastră aicea, în ciuda rezistenței acestei săli, este prezența neamului românesc în ciuda istoriei la care suntem supuși. Adică vom dăinui. Vă mulțumesc!
Cum s-ar spune, istoria are o rezistență mai mult sau mai puțin plauzibilă, Dumnezeu are dăinuirea. Și dacă statul român în istoria lui a făcut diferite volute, neamul n-a făcut niciodată. Dumneavoastră ca prezență a neamului românesc îmi mângâie sufletul creștin și deopotrivă putem dăinui cu firească credință, cu inteligență christică, în fața a celor care ni se pregătesc și aș spune eu, de ce nu, și pe deasupra lor, că eu personal m-am cam săturat să înfrunt istoria, cum spunea cineva, "teroarea istoriei", gândindu-mă că ceea ce a fost adevărat în neamul nostru nu numai că a înfruntat, a trecut peste, adică s-a transfigurat.
Am dorit să fie o întâlnire liberă, fără să am un subiect anume pe care eu să-l monopolizez așa, ex catedra, pentru că nu îmi stă în fire și nu cred că este cazul acestei întâlniri. Este o întâlnire creștină unde dimpreună putem nu dezbate, ci întări niște poziții. Din punctul meu de vedere, ca să arăt poate mai clar rostul unei asemenea întâlniri pot să spun că și dumneavoastră pesemne știți personal și simțiți lucrul acesta, ne confruntăm cu o situație veche declanșată vizavi de neamul nostru, dar atipică ca manifestare. Este veche pentru că este repetitivă, aproape ciclic istorică asupra acestui neam se repetă tot felul de "îndreptări". Una dintre "îndreptările" la care noi se pare că am rămas strâmbi este credința ortodoxă. Și atunci ei trebuie să ne îndrepte, iar eu nu vreau să mă îndrept. Eu vreau să "rămân". Este un lucru atipic ca manifestare, pentru că dacă ne uităm în istorie, zonele de coerciție asupra neamului s-au făcut politic, s-au făcut ideologic, s-au făcut brutal, s-au făcut criminal, s-au făcut cu forme incredibile de teroare psihică și fizică. Chiar astăzi mă uitam, nu e prima dată când vin în Craiova, am venit de multe ori în calitatea mea de artist, și știți că un oraș are o anumită respirație. Prin clădirile vechi vezi cum a supraviețuit Craiova timpului, vezi și clădirile noi, care cel puțin în București au mutilat enorm de mult sufletul acestei țări. Există și o mutilare arhitectonică, nu există doar o mutilare cu alte dimensiuni. Vorbeam de curând că a apărut o hartă într-un ziar franțuzesc tradus în România, Le monde diplomatique, acum vreo câteva luni, și pe harta aceea se arată și harta României, care este o hartă care a intrat deja în modificările genetice, a OMG-urilor și a PMG-urilor, a organismelor modificate genetic și a plantelor modificate genetic. Adică ce a fost mai curat, mai pur, ca să zicem, pe lângă sufletul și agricultura – și pe-aia am modificat-o! Ceea ce mi se pare periculos, nu sunt OMG-urile și PMG-urile, ci SMG-urile, sufletele modificate genetic… Suntem pe cale să primim și această infuzie de modificare genetică a sufletului românesc. Poate asta este încercarea cea mai parșivă pentru că de data asta dacă sesizăm, dacă punem diagnosticul, acel diagnosis, cum zice grecul, de a vedea prin, vedem că sunt forme mai parșive, mai subtile, în doze homeopatice în care prin ispite de tot felul, acest suflet se deformează. Și, mai ales, asupra tinerei generații care nu mai are nici un fel de reper.
M-am gândit în timp ce veneam spre dumneavoastră că a distruge un neam, trebuie să-i distrugi în primul rând reperele. Am asistat în ultimii 17 ani la cea mai odioasă distrugere a reperelor culturale sub formă culturală, de reinterpretare critică. Adică brusc s-au sculat niște flăcăi din cultura română, evident, formați cu anumite scopuri, în care spiritul revitalizării și resuscitării critice se rediscută valorile identitare românești și se încep cu cele din cultură. Și astfel am văzut un Eminescu pus la zid, am văzut un Constantin Noica pus la zid, am văzut o întreagă generație interbelică de creștini ortodocși stigmatizată, marginalizată, am văzut o politică de inhibare a poporului român din interior, nu mai vorbesc din afară, că cozile de topor cresc din interior. Un fel de… știți ce am observat? Un fel de celulă cancerigenă care nu anunță organismul. Te trezești brusc cu tumora.
Mie nu mi-a venit să cred în 1990, în 1991, când s-a făcut saltul de la un Eminescu fetișizat și confiscat și manipulat de comuniști într-un Eminescu distrus. Am văzut inchiziții civile care judecă biserica, am văzut dosariade făcute de niște flăcăi care vor să spună că acel catalog este tot la ei, am văzut că starea de spovedanie a întregii națiuni e în altă parte, într-un sector civil. Am văzut Sfânta Biserică hăituită, am văzut mari creștini și trăitori români marginalizați și am văzut lucrurile excepționale din România, de tip creștin, marginalizate. Și am văzut generalizate și intrate ca o stare de normalitate impostura, non-valoarea și confuzia.
Am avut o conferință asemănătoare la Constanța, zilele trecute și am întrebat de noile concepte care se cer cum ar fi eurocredința, nu-i așa, eurodragostea, europatriotismul, să ne ambalăm cu toții într-un soi de administrație stupidă, încât sufletul nostru nu corespunde și nu numai, al oricărei națiuni. Această dilatare nu merge decât în zona financiară, în zona euro. Dragostea de țară este ca dragostea de mamă, drepturile omului ar fi trebuit să răspundă prezent în clipa în care cam toată intelectualitatea acestei țări, când biserica românească era pe cale să fie trecută, trăia amenințarea distrugerii cu buldozerele de tip sovietic, unde erau drepturile omului? Unde sunt drepturile omului de 17 ani în această țară?
Joseph de Maistre spunea: "Nu cunosc nici un om. Eu știu francezi, italieni și de la Montesquieu am aflat că poți să fii persan, da' omu' ca atare nu l-am întâlnit". Spun și citatul lui Þuțea, când l-a întrebat o oarecare jurnalistă de la drepturile omului cum stă treaba cu drepturile omului și i-a zis: «Cucoană, nu sunt om, eu sunt Petrică a lu' Marișica». Acest față către față creștin ne responsabilizează față de bunul Dumnezeu. Este un moment de toaletă creștină, pe care eu îl văd făcut cu noblețe sufletească, cu inteligență românească, cu bună credință și dacă nu vor reuși să ne smintească, noi trebuie să ne întoarcem la identitatea și autoritatea identității noastre, neavând pretenția că putem să-i facem bine pe alții, pentru că vorba lui Soljenîțin, cu sănătatea mea nu te pot face pe tine bine de boala ta. Avem istorii paralele, avem destine. Pe noi, creștinismul ne-a ajutat, ne-a mântuit să transcedem o zonă de mare dexteritate a istoriei și noi nu ne putem lepăda, noi nu putem să îl marginalizăm pe Dumnezeu, să îl punem pe locul doi. Hristos a spus: «Eu sunt Calea». Noi nu facem parte din acea populație a globului care a zis: «Găsim noi alte căi». Pentru noi, credința ortodoxă nu este o chestie de decor, de alternativă politică, de democrație. În sensul acesta putem avea niște lămuriri sau puteți să întrebați, pentru că sigur, eu personal sunt un scandal în lumea civilă românească, pentru că totuși provin dintr-o profesie destul de puțin susceptibilă de credință care este cea a teatrului, dar care la o privire mai sensibilă și mai inteligentă vom putea vedea că așa face Dumnezeu, bănuiesc, că această artă și, de fapt, în ultimă instanță, ăsta e lucrul care cred că e de viitor, se poate transforma într-o artă mărturisitoare.
M-au rugat de la Bruxelles, se face un film cu 27 de personalități, fiecare să vorbească din partea țării despre opera de artă care l-a marcat cel mai mult și nu știu prin ce întâmplare m-au ales pe mine să vorbesc din partea României. Și eu am spus: nu e nici o operă de artă a secolului 20 care m-a marcat și mi-a spus: «Cum așa, nu e nici un fel de operă?», mi-am pierdut și vreo 20 de minute cu o secretară de acolo care săraca cred că s-a și speriat așa, eu spunându-i că Hegel, marele filosof german a spus că arta secolului 20 va muri sub suflul rece al conceptului. Și zic: «A avut dreptate! Restu' a murit sub suflul rece al pornografiei, al violenței, al marketingului și al mercenariatului economic». Bineînțeles că n-a înțeles. Arta care te poate trezi, arta de tip mărturisitor eu n-am văzut-o în secolul 20. Eu în secolul 20 am văzut arta artistului autonom, foarte frumoasă, foarte interesantă, cu enorm de multe posibilități ale frumosului și în zona esteticului, dar fără transcendență. Și zic: «Nu m-a tulburat!». Eu chiar am făcut vreo 15 ani de arte plastice. Nu m-a tulburat. Pe mine mă tulbură arta mărturisitoare, cea care te poate lega de bunul Dumnezeu. Până la urmă am spus Brâncuși, pentru că există acolo în ansamblul dedicat eroilor care au murit la 1916…
Și n-am să vorbesc decât de coloana fără de sfârșit, care este romboidală, dacă ați observat dumneavoastră așa, e un romb. Și țăranul ăsta genial care a plecat de la Hobița, a târât cu el, vrând-nevrând, o genă creștină. Gena asta creștină s-a manifestat nu într-un mod direct, ci într-un mod indirect. Coloana infinitului văzută așa în succesiunea aceea romboidală a fost comparată din punct de vedere estetic cu Quetzalcoatl… acel șarpe care se încolăcește și este baza culturii precolumbiene, s-au făcut foarte multe speculații. Adevărul este că acele romburi, din profil văzute, sunt profilele unor coșciuge puse unul peste altul, iar dacă știți, coloana se termină fără… e ca un coșciug deschis. Și mie mi se pare fundamentală și tragică ca un strigăt al acestui neam această lucrare în care sicriu peste sicriu este pus și rămâne un capac deschis de etern sacrificiu pe care acest neam l-a făcut în istorie. Poate în sensul acesta am fost tulburat. Și premoniția lui Brâncuși și faptul că și-a asumat într-o operă de artă jertfa aceasta aproape continuă a neamului românesc.
Întrebați-mă… discutăm…