A trebuit să treacă un număr de ani cu tot atâtea veri, în care am avut privilegiul să pictez bucăți din ceea ce vedeam în jur, instalat aici împreună cu artiști importanți din țară și din afară, în fastuosul hotel Racoviță. Lucrările au ajuns pe la sponsori, câteva au fost vândute, restul zac prăfuite prin ateliere. Dar ceea mai mare parte a amintirilor a rămasă înfiptă adânc în memorie și nu poate fi scoasă acum decât prin cuvinte, puține la număr cum ar face un artist ce schimbă pentru un timp penelul în stilou. Abia după ultima tabără (ca pe o presimțire), am reușit să-mi adun și să-mi limpezesc puternicele impresii ce nu pot fi păstrate decât scriindu-le. Și tot așa cum pe pânze pictasem bucăți din stațiunea atât de dragă nouă, în amintirile scrise mi-au apărut mai multe imagini ale acesteia...dar cu aceeași nepereche simțire, sporită acolo cu fiecare șederea a noastră.

Slănicul etern, cu găleata matrice a frumuseților naturale de invidiat, cu bijuterii arhitectonice în stil elvețian, karlovyvaryan, montan și mai ales eclectic. Slănicul cu aerul său pe alocuri vetust și patina de epocă, cu donjonuri armonioase și atât de firești de parcă ar fi rupte din raiul stâncilor din jur. Slănicul cu urme regale pe fiecare dală din parc, cu lampadare vechi, cu zona riverană de promenadă mărginită cu feronerii de epocă din fontă (cârpită din loc în loc cu bulumacii din fier ai epocii comuniste și postcomuniste - ai epocii de prost gust).

Slănicul desăvârșitelor bijuterii din lemn ce decorează vechile clădiri sau din alesele chioșcuri ale cazinoului și parcului care fac să pălească betoanele descompuse ale epocii de aur, sau termopanele și gresiile erei tranziției. Din păcate, de prea multe ori în ultimul timp, am demonstrat că nu suntem un popor cu vocație pentru lucrurile ce durează și pentru ceea ce ar fi însetata regăsire a memoriei!

Slănicul fanfarelor vestite cântând melodii rezonante cu tot ce e în jur: marșuri, valsuri, piese celebre (și nu doar la ultima tabără) de unul din tarafurile celebrului sat ieșean - Zece Prăjini.

Desigur există și un Slănic al unor valoroase monumente de arhitectură modernă, printre care și noua biserică catolică, impresionantă prin îndrăzneala formei de brad stilizat sau de navă spațială gata de desprindere, precum și prin plasament.

Când am aflat, pe străduța ce duce spre munte dinspre hotelul Dobru, case în care au locuit dintotdeauna băștinașii stațiunii, am înțeles după discuția cu un vechi locuitor și martor al fostei perle a Moldovei, că aici la Slănic a fost cu adevărat istorie europeană, istorie aleasă, că stațiunea arăta, în vremurile ei de aur, nu mai prejos decât celebra stațiune Karlovy Vary (pe care acesta de altfel o și văzuse în tinerețe), poate doar ca o soră mai mică trăitoare în provincie! Tot el ne descria paragina vechilor vile, dezinteresul autorităților pentru tot ce e istorie, tradiție și trăinicie (într-adevăr cimentul luase locul blocurilor rectangulare din piatră iar țevile industriale din fier luaseră locul stâlpilor decorativi din fontă de pe marginea pietonalei centrale), precum și faptul că până și biserica abandonase una din vilele ei care se degrada iremediabil pentru a lăsa loc poftelor devoratoare ale noilor politicieni de carton (sau mai corect aici - de termopan!) La plecare aprigul băștinaș ne descrise amplasamentul vilei fostului primului ministru și al fostului președinte, amândouă trecute bineînțeles, pe alt nume (cel puțin așa se zvonea pe aici!).

Celebra stațiune devenise, dintr-o stațiune europeană, una de partid, iar multe vile fuseseră scoase din circuitul turistic pentru a face loc somptuoaselor vile de protocol ale unor regii autonome.

Marea majoritate a restaurărilor postrevoluționare au fost de fapt restaurări silite și unele chiar siluite, iar cele mai reușite se datorează faptului că legea îi obligase pe proprietari să respecte unele elemente ale arhitecturii tradiționale din zonă. "Reușite" e un fel de a zice, deoarece nu s-a respectat integral vechea fațadă, multe elemente au fost schimbate, simplificate, adaptate noilor și îndoielnicelor gusturi și materiale, multe din ele având acoperișul turnurilor supradimensionat sau rupt ca formă de partea de zidărie. În lupta dintre rigorile tradiției arhitecturale și noile mode a câștigat de fapt promiscuitatea culturală.
Fără a se fi înțeles vechile și eternele legi ale armoniei și cromaticii, fără o documentație și o consultanță de specialitate, parte din aceste construcții refăcute seamănă cu un orășel al copiilor la o scară mai mare, iar cromatica lor - fără a avea nici o legătură cu piatra, lemnul, nisipul sau varul - frizează ridicolul prin "culorile de cofetărie" pe care le etalează: de la roz bombon până la verde fistic.

Putem, prin urmare, vorbi aici de o lume a contrastelor, pentru că pe lângă toate cele amintite avem și un Slănic al manelelor urlătoare ca în bazar(la anumite terase potentate) dar și de un Slănic al pictorilor sezonieri și uneori ciudați de la Hotelul Racoviță, unde "campau" anual artiști vanitoși disputându-și comanda cu regii petrolului, pictori de duminică dar și mari maeștri ai artei însoțiți de tinere învățăcele într-ale vieții și picturii, cu dansatoare trimise de "managerii" lor să pozeze la pictori ca la Hollywood, cu cluburi de noapte unde mergeai la un biliard, o bere și la o muzică bună, cu terase unde aveai șansa să consumi la un preț rezonabil produse de calitate și să petreci lângă o trupă de tinere dansatoare din Ukraina sau Moldova într-un regal de dansuri rusești, spaniole, țigănești sau de cabaret.

Despre toate acestea și într-un mod cu totul special, vecinul de scaun al microbuzului ce ne purta într-o excursie (artistul plastic din Bălți venit într-o tabără de creație la Măgura Bacăului în 1998) mi-a spus cu mare mândrie, văzând Slănicul în toată splendoarea lui: "doamne, Ioane, ce mare frumușață are țara asta a noastră...!"