Sunt multe lucruri ciudate în viață.. eu sunt unul dintre ele. Ce? Þi se pare ciudat să porți o conversație cu un lucru? Cum adică cititul nu e o conversație? Ba te asigur că e! Și știi de ce? Pentru că dacă nu ar fi, eu nu aș putea deloc să transmit informație pe care intelectul tău să o descifreze. Deoarece eu nu sunt o persoană reală, nu am coarde vocale cu care să produc sunete, nici plămâni cu care să respir, nici inimă care să bată și apoi să se oprească, sunt nevoit să mă folosesc de aceste semne scrijelite pe hârtia pe care o ai în față pentru a spune ce am de spus. Dar te asigur, cititorule, oricine ai fi, că noi purtăm o conversație ca toate celelalte conversații și faptul că eu spun aceleași lucruri de fiecare dată când tu (poate că ai observat de ceva vreme că te tutuiesc... îmi place să cred că suntem prieteni vechi și că putem să ne spunem orice) sau altul vei deschide acest volum la această pagină nu schimbă cu nimic faptul că noi purtăm un dialog ca oricare altul, unic, variabil din punct de vedere al lungimii, complexității, credibilității, mă rog... din toate punctele de vedere. Asta pentru că eu nu pot fi decât ceea ce mă percepi tu a fi... dacă tu mă vezi ca o periuță de dinți vorbitoare, eu asta sunt! În afară de ceea ce spun, tot ce fac și ce sunt se află la mila imaginației tale. Ceea ce spun se află la cheremul altei persoane pe care o cunosc la fel de bine ca pe mine și aproape la fel de bine ca pe tine.
Ei acum o să mă întrebi de ce te cunosc așa de bine... Da ce-i ăsta interogatoriu??? Ei bine, pentru că nu pari unul dintre acei cititori geniali care să reușească să descopere ce urmează să spun înainte să o fac, îți voi spune... De la primul cuvânt pe care l-ai citit, ai început să îți formezi o imagine mai vagă sau mai complexă a mea, diferită de imaginea completă care mi-a fost conferită de cel de care m-a creat și care va rămâne în cazul tău un mister pentru tot restul vieții tale. În acest fel, ai ocazia să colaborezi cu cel ce mă face să îți spun toate aceste lucruri și să creezi o operă de artă cu valoare variabilă, în funcție de felul în care îți folosești imaginația. Eu sunt, într-o măsură destul de mare, un produs al propriei tale imaginații, ceea ce îmi conferă acces la mintea ta și face din mine o persoană care te cunoaște mai bine decât mulți apropiați. Eu mă plimb prin mintea ta și pentru că nu te poți ascunde (de fapt, pur și simplu nu ar avea rost să o faci) de mine, avem parte de un lucru care ar distruge pur și simplu orice prietenie reală: sinceritate absolută. Asta face relația noastră cu adevărat unică. Ai avut aceeași relație cu fiecare din naratorii cărților pe care le-ai citi, dar știm amândoi cât de conștient ai fost de asta. Nici creatorul meu nu s-a gândit la asta până într-o anumită zi... și în acea zi m-a creat pe mine.
Înainte de a-ți dezvălui adevăratul meu scop, aș vrea să mă prezint ceva mai bine și să stabilim câteva reguli care vor guverna conversațiile noastre de aici înainte. Desigur, întregul text este conceput ca o singură conversație, dar am putea fi întrerupți la un moment dat sau poate că vei reciti cândva textul și atunci vom avea parte de o cu totul altă discuție, diferită de toate celelalte care au fost înaintea ei: unică. Această unicitate nu are legătură deloc cu ceea ce spun eu, ci cu felul în care tu percepi ceea ce spun. Deși tu poți reciti aceste rânduri peste două săptămâni, în acel moment eu voi sta de vorbă cu o altă persoană și, deși conținutul rândurilor nu se va schimba, ceea ce spun va fi, cu siguranță, privit cu alți ochi. Chiar și eu pot să fiu altcineva. Dacă tu te schimbi în două săptămâni, și eu, fiind un produs și al imaginației tale, mă schimb.
Am spus că ai avut o relație de prietenie asemănătoare și cu ceilalți naratori ai cărților pe care le-ai citit. Am subliniat asemănătoare pentru că nici una nu a fost ca aceasta. Toate acele relații au fost (sau sunt, în funcție de cât de mult citești în momentul de față) genul de relații pe care le ai cu persoanele din grupul tău de prieteni: stați amândoi pe câte un scaun și unul dintre voi povestește evenimente și senzații care s-au scurs odată cu o perioadă variabilă de timp, pe când celălalt aprobă sau dezaprobă ceea ce aude sau poate chiar își amintește de un eveniment asemănător care i s-a întâmplat cândva. Ei bine, relația noastră nu e deloc ca relația aceea pe care o ai cu cel mai bun prieten al tău, ea e mai mult ca cea pe care o ai cu tine însuți și asta pentru că eu sunt produsul unei astfel de relații. Eu sunt un rezultat al acelei măcinări interioare, al uneia destul de epuizante. Trăiesc în capul creatorului meu și am ciudata slujbă de a-l ironiza. Eu sunt ironizatorul lui Gicu.
Nu sunt conștiința lui, nu… asta e altceva… o femei de vârstă mijlocie care pune tot felul de întrebări indiscrete și apoi își dă singură răspunsul la ele și pe care nu poți să o păcălești în nici un fel… orice ai spune contează prea puțin. Ciudată treabă... când ești în bucluc, conștiința nu mai ascultă de glasul inteligenței, oricât de mult ar urla ea. Oricum, cam asta am constatat eu, ca observator extern. Nu am o conștiință, asta pentru că nu sunt o persoană reală, cu mâini, picioare, etc, etc… știi tu.. am discutat despre asta acum câteva minute (sau ore… știu și eu în ce ritm silabisești?). Pungașu’ ăsta care m-a creat s-a asigurat ca, pentru eficiență în munca mea, să fiu dotat doar cu strictul necesar. Ce să fac cu o conștiință? Nu am nevoie de probleme după ce îl sictiresc calumea pe puștiu’ ăsta în al cărui cap locuiesc fără să plătesc chirie. Apoi am cam tot ce îmi trebuie: un spirit de observație bunicel, o colaborare destul de bună cu inteligența (o fătucă de vreo paișpe ani care pune tot felu’ de întrebări la care nimeni nu mai caută răspunsul), o găleată de tupeu și o părere foarte bună despre mine însumi. Sunt un ironizator optimizat.
Nu aș putea spune că am o normă de muncă și nici nu sunt plătit la oră, dar îmi place ceea ce fac și mă străduiesc să o fac bine. Mă abțin, însă, când vine vorba să fac tot felul de comentarii pe teme morale. Nu e treaba mea. Unde mai pui că mi-o ia de fiecare dată conștiința înainte? Eu doar chicotesc când i se mai trântește o ușă în nas, când se împiedică de prag, sau când mai face câte o gafă la ora de chimie. Îmi place să îi spun lucruri de genul: „Mda! Bună mișcare, șmechere! Data viitoare, încearcă, totuși, să nu faci de rușine tot ce ai în cap. Mai sunt unii pe aici care chiar au ceva respect de sine.” Gicu e, de fapt, un băiat de treabă. Nu va câștiga el un premiu Nobel sau ceva, dar intră destul de des în bucluc, și asta îmi place cel mai mult la el: am de ce să îl ironizez. Nu știu dacă ai observat vreodată, dar ironia e acră rău dacă nu are un punct de pornire.. adică nu poți ironiza pe cineva pentru că e prea perfect (de fapt, poți, dar iese o acritură de sarcasm). Sigur că ironia nu a fost niciodată ceea ce ai numi un „produs dulce”, dar excesele în acreală sunt supărătoare. Așa că, Gicu, fiind un băiat bun, nu e nicidecum unul perfect (sau superlativ din vreun punct de vedere). E un împiedecat cu o conștiință nervoasă. Nu.. nu glumesc. O dată încercam să îmi spun părerea în legătură cu ceva chestiune legată de copiatul la teste și parașuta a încercat să mă arunce prin canalul auditiv. Aia da zi! Și acum îmi vine să o iau la fugă când îi aud vocea.
Oricum… cred că până aici mă duce cerneala azi… Într-o altă zi, poate vom vorbi despre o întâmplare destul de interesantă cu mine și cu Gicu.